[audio] Cărți & Luluri: Nesupunere, de Naomi Alderman – „Cuvintele noastre sunt, într-un fel, realitate.”

Nesupunere, de Naomi Alderman

„Nesupunere” este romanul care va da startul acestor mici experimente audio; o carte despre care aș spune că m-a dezamăgit (sau doar amăgit), însă, nu știu, o îndrăgesc pentru câteva idei pe care mi le-a generat și la care m-am tot gândit de-o vreme încoace. Trimit întâi mulțumiri spre editura Storia Books, căci cu ocazia clubului de carte Storia Book Quest am descoperit tot soiul de cărți ce răscolesc mentalități și feluri de a fi.

„Cărți & Luluri” a devenit umbrela sub care strâng idei și gânduri de-a valma, fără prea multe filtre sau concluzii relevante din punct de vedere literar, cât pline de înțelesuri pentru harta mea interioară. Poate îți vor spune și ție ceva. Poate vei citi, cândva, cărțile astea.

Varianta scrisă (și bucuria că în sfârșit am niște idei transmise atât audio, cât și în scris).

Un ritual de înmormântare, de pregătire a mortului pentru ceremonial, ar fi un moment ciudat să te gândești că-ți place cartea pe care tocmai o citești. Însă cred că atunci am întrezărit potențialul literar pe care „Nesupunere”, romanul de debut al scriitoarei Naomi Alderman, îl are. 

Obiceiurile și tradițiile evreilor ortodocși din cartierul londonez Hendon, inedit ilustrate în „Nesupunere”, rămân motivul principal pentru care aș recomanda cartea celor însetați de culturi străine și habarniști într-ale iudaismului ortodox de secol XXI. Inedit pentru că deși disprețuite și desconsiderate de Ronit, fiica de rabin răzvrătită și alienată, ritualurile sunt atât de elegant prezentate din condei încât, chiar ateu să fii, nu poți să nu le apreciezi frumusețea intrinsecă. 

De ce mi-a rămas în cap ritualul de pregătire a mortului, de la începutul cărții? Există un oarecare farmec al lucrurilor făcute la timpul și în ritmul lor, al momentelor ce curg unul după altul, neîntrerupt. Apa trebuie turnată continuu de către cei doi bărbați, iar înainte ca unul dintre ibricuri să se fi golit complet, din celălalt trebuie deja să curgă apă. Întreruperea obligă o reluare. 

M-am tot gândit la curgerea aceasta continuă, pe tot parcursul cărții, dar și la contrastul între semnificațiile profunde pe care ritualurile le poartă cu ele și repetarea lor mecanică, golită de aceste semnificații arhaice. Omul secolului XXI nu le mai știe esența, nu mai știm de ce facem ceea ce facem. Ca să fac o paralelă cu frustrări creștine: de ce simțim că marile sărbători religioase sunt tot mai golite de sens, că și-au pierdut parcă farmecul? Tind să cred că le-am împopoțonat cu mesaje comerciale și le-am despuiat de sensuri și înțelesuri. Nu le mai înțelegem. 

„Cuvintele noastre sunt, într-un fel, realitate. Ele pot crea lumi și le pot distruge.”

Revenind la carte, îi dau dreptate autoarei: „Nesupunere” vorbește într-adevăr, printre altele, despre „puterea tăcerii și puterea cuvântului”, un joc continuu între tăcerea evreilor, tăcerea femeii (prin Esti) și zgomotul interior, dar și al societății contemporane – un conflict parțial bine punctat prin Ronit. 

Sigur, sunt interpretările mele. Mi-ar fi plăcut ca întreg romanul să păstreze stilul profund al paginilor scrise din perspectiva lui Dovid sau Esti, care veneau ca o continuare firească a citatelor din Tora și explicațiilor ulterioare, de la începutul fiecărui capitol. Ferestrele acestea mici, ele însele conflictuale, înspre comunitatea evreilor ortodocși, au fost prețioase în felul lor. Stilul răzgâiat, rebel și nesupus al lui Ronit, pe de altă parte, l-am simțit lipsit de autenticitate sau, mai blând spus, imatur – atât literar, cât și emoțional. 

Pe cât de dragi mi-au fost incursiunile acestea în comunitatea evreiască din Londra, pe atât de iritantă a fost evoluția sau chiar intervențiile lui Ronit, ca personaj. Inițial, mi-a venit greu să mă explic: ce anume din personajul ăsta mă îndepărta de carte, mă scotea din poveste? Căci ea, Ronit, pare să fie în mijlocul ideii de „Nesupunere”. Lovind idei de ideile altora, la clubul de carte al Editurii Storia Books, parcă mi s-au clarificat (și) nemulțumirile. Cartea, pe alocuri, transmite o dorință de a impresiona – a lui Ronit, prin atitudinea de copil răzgâiat, veșnic în centrul atenției, dar mai grav – pentru mine, a autoarei – prin deciziile de stil și abordare pe care le-a făcut pe parcursul cărții. 

Senzația că triunghiul ăsta amoros sau de prietenie, între Ronit, Esti și Dovid, cu toate mini-dramele sociale și personale asociate, e pus aici ca artificiu literar, să-mi mențină vie curiozitatea mie, cititorului, să mă șocheze, să mă facă să dau paginile cu emoție, ca și cum aș aștepta următorul episod din ceva telenovelă… a fost dezamăgitoare. Eu, cititorul, nu ar trebui să simt că mă ademenești ca să dau pagina. Ar trebui să fiu pur și simplu acolo în poveste. 

Nu erau necesare atâtea răsturnări de situație și atâta focus pe ce se întâmplă. Știu că am tendința să judec mai aspru o carte cu mult potențial (pe care-l simt irosit) decât o carte care, mai simplu, nu mi-a plăcut și gata. Însă „Nesupunere” ar fi putut fi una dintre cărțile care nu doar stârnesc curiozitatea inițial și au priză la public, ci își păstrează integritatea și esența, nu se diluează în drame și telenovele inutile. 

Există atât de multe luciri de frumos și esență pe parcursul cărții, atâtea invitații la analiză și introspecție, atâtea imagini inedit conturate ale naturii umane – fie ea nesupusă, fie tăcută, revoltată sau ordonată și calmă. Mi-au plăcut. Mi-a plăcut cât de fragil e prezentată această nevoie pentru ordinea lucrurilor, cât de mult sens și liniște ne poate ea oferi. Mi-ar fi plăcut să nu se piardă printre drame și răsturnări de situație oarecum forțate. 

Mi-a plăcut enorm cum e prezentat Șabatul*, vi-l citesc sau pun o poză cu pagina. Căci Șabatul,  dincolo de ce ai voie sau nu să faci, dincolo de toate acele interdicții ciudățele la care am ridicat mereu câte-o sprânceană, are un sens cu adevărat profund – pe care, recunosc, nu l-am luat până acum în calcul. A nu se înțelege că mi se pare acum revelatoare interdicția (la creștini) de a spăla haine duminica. Luată ad litteram, neînsoțită de conștientizarea în profunzime a gestului, o găsesc în continuare fără noimă. 

Dacă „Nesupunere” are vreun merit, paradoxal, acesta este: m-a făcut să apreciez ordinea lucrurilor, să apreciez beneficiile unei vieți așezate, să-i înțeleg mai bine pe cei care preferă o astfel de viață în locul uneia răzvrătite și nesupuse, să fiu mai îngăduitoare cu aparenta lipsă de logică a ritualurilor și ceremoniilor religioase. Nu știu dacă aceasta a fost intenția autoarei sau, în cazul meu, i-a ieșit… pe invers (pun intended). 

Legături spre alte lumi: 

✅ „Nesupunere” se găsește la editura Storia Books, fiind tradusă de Alina Marc-Ciulacu.
✅ Melodia de pe fundal se numește „Rouă” și este creația lui Tarfin.
✅ Fotografiile sunt realizate de mine și le găsiți rătăcite pe-aici pe Instagram @colorblissu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s