„Eu nu am spirit competitiv”

M-am tot gândit în ultima vreme la treaba asta, la cum exacerbăm sau ne dezicem de spiritul nostru competitiv. Dorința de a câștiga, de a fi mai bun (decât alții) e firească. În timp ce unii se jenează de ea, alții și-o neagă (doar că dă pe-afară și sunt incomode momentele respective) sau și-o manifestă într-o extremă agresivă, nepotrivită situației noastre actuale de maimuțe sociale. Cred că nu prea reușim să ne înțelegem propriile porniri competitive. Eu sigur nu mi le-am înțeles de-a lungul anilor. 

Am trăit o bună parte din viață cu ideea asta în cap, cum că „eu nu am spirit competitiv”

O posibilă explicație ar fi faptul că ideea de competiție e adesea asociată cu un „celălalt”. Și adevărul e că nu prea m-a interesat în mod activ să fiu mai bună decât alții în funcție de diverse criterii stabilite de niște alții de care iar nu mă interesa prea tare. Privind în urmă, îmi dau seama că – evident – spiritul competitiv l-am avut dintotdeauna și, în funcție de subiectul de interes, mi-era chiar bine dezvoltat. Doar că cele mai relevante competiții au fost cu mine însămi. Iar asta nu prea se încadra în conceptul de spirit competitiv așa cum era el înțeles în sensul clasic. 

Când ești în competiție tu cu tine, cu propriile tale slăbiciuni și strategii, nu ideea de a-i depăși pe ceilalți te fac să zbârnâi, ci ideea de a-ți depăși propriile limite. Și zbârnâi intens și cu patos, doar că e o competiție aparent tăcută, neștiută, nevăzută. Chestia asta combinată cu faptul că oricum mi se pare că oamenii nu știu să piardă, iar eu sunt un burete emoțional și mă simt prost, până la suferință, pentru pierderea lor și apoi pentru incapacitatea lor de a gestiona absența câștigului, m-au făcut să-mi pun singură frână în situații competiționale. Să nu dau tot ce pot.

Dintr-un soi de jenă? 

Jenă că poate chiar aș fi mai bună decât unii și apoi m-aș simți prost pentru că oricum mie nu-mi chiar pasă, în timp ce poate pentru unii e chiar importantă competiția respectivă în sine? Și apoi cine știe cum reacționează și suferă? etc. Nu știu. Poate. 

Din lene? 

Oh, da. Am fost mereu de părere că trebuie să-ți păstrezi energia pentru lucrurile care contează cu adevărat…

Problema este că în timp, neștiindu-ți limitele reale, auto-frânarea (indiferent care-o fi motivul pentru care o faci) se transformă în nesiguranță. În timp, de la atâta abținere de la a da tot ce poți, nu mai știi ce și cât poți. Așa că te simți nesigur. Și riști să rămâi la infinit în bucla asta. Nu e vorba că n-ai spirit competitiv, ci că nu ți l-ai exersat. Nesiguranța se manifestă la unii în forme pasiv-agresive (oamenii ăia cărora le pasă, în mod vizibil, de „cine câștigă”, dar încearcă să-și înăbușe tendințele și devin ciudoși, frustrați și tensionați), iar la alții prin evitare. 

Nu m-a ajutat nici faptul că am un soi de anxietate generalizată. Competițiile, în mod special, îmi generează o anxietate cu privire la reacțiile oamenilor. Am evitat cât de mult am putut activități ce implicau board games, de exemplu, tocmai pentru că mă incomodează incapacitatea oamenilor de a se bucura de competiție într-un mod sănătos, de a o vedea ca pe o provocare personală, dar în context social, cu potențial distractiv. Mereu sunt vreo câțiva tensionați, nervoși, nemulțumiți, agitați. E multă dramă în orice soi de competiție, indiferent cât de mică și aparent nesemnificativă ar fi. Sunt puțini oameni care își asumă 100% propriul spirit competitiv și o fac într-o manieră sănătoasă, una care să îi angreneze și pe restul în competiție, dar care să nu genereze conflict sau atitudini pasiv-agresive, ci dimpotrivă. Foarte puțini. Mi-a luat multă vreme să îmi dau seama că nu competițiile în sine le evitam (sub convingerea că eu nu am spirit competitiv și că lasă, că sunt destui care să se zbată), ci incapacitatea oamenilor de a le gestiona și tot disconfortul emoțional asociat. 

Mi-am (re)descoperit spiritul competitiv tocmai prin jocuri – laser tag, paintball, board games, prin jocuri de evadare sau parcuri de aventură etc. Am fost uimită când am conștientizat că, de fapt, îmi place să concurez (și) cu ceilalți, nu doar cu mine și cu propriile-mi limite. Oricum toți concurăm cu ceilalți, că ne dăm seama sau nu; e firesc și normal. Am descoperit, de fapt, plăcerea în sine de a fi într-o competiție fățișă cu alții, într-o manieră constructivă. Când dai tot ce poți, indiferent cât de stupidă e miza și chiar indiferent de cine va sta pe podium. Când competiția vă forțează pe toți cei implicați să vă depășiți propriile limite individuale, în timp ce încercați să-i depășiți pe ceilalți. Poate că a fost nevoie de contextul potrivit și de oamenii potriviți. De fapt, cu siguranță a fost nevoie de contextul și oamenii potriviți. 🙂 

Acum… cred că ne oprim prea devreme din joacă. Adulții ar trebui să se joace pentru a învăța să-și înțeleagă și să-și gestioneze spiritul competitiv. Care-i acolo, nu există că „nu-l ai”. Ci doar că e prost înțeles sau prost manifestat. 

Cam atât. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s