Cărți și Luluri: Furia Oarbă de Marian Coman (Haiganu, #2)

Când mă gândesc la Zeul Osândit și la lumea pe care Marian Coman a reușit să o clădească odată cu personajul acesta care s-a ivit subit în literatura română, mă învăluie o senzație confuză; ca o combinație de curiozitate, înfiorare, fascinație și teamă. Așa cum te simțeai când erai mic și ascultai povești de groază spuse de oameni dragi, în jurul focului. Un sentiment plăcut de familiaritate, așadar, tulburat de cele mai arhaice angoase. 

Prin stilul dark fantasy (știut la noi – sau neștiut, na – ca fantezie întunecată), cum e și seria Haiganu, am pășit mereu cu un dram de precauție și scepticism. Iar în ceea ce privește literatura română, oricum simt că abia acum s-au desferecat lăzile cu aur. Adică… aveam basmele, care așteptau de atâta vreme să fie asumate și duse la următorul nivel. Direcția nu e musai să fie una „întunecată”, însă adevărul e că miturile și folclorul nostru au tot soiul de elemente tulburătoare care pot fi explorate astfel. Despre „Fluviul Șoaptelor” – primul roman din serie, am scris deja pe-aici, poate mai la subiect. 🙂 

În „Furia Oarbă” explorăm firul narativ și descoperim noi dimensiuni ale personajelor, ne adâncim în întunecimea unora și tânjim după un strop de speranță pentru altele. Pe Haiganu l-am simțit oarecum mai distant, dar consecvent ca personaj. Are sens, adică. 

Celor care nu sunteți deloc familiarizați cu Haiganu, vă spun doar că la origini personajul îl are pe vechiul „Ochilă” din povestea lui Harap-Alb, aceasta fiind cam singura asociere sau asemănare pe care o voi arăta cu degetul, pentru a nu vă strica experiența vreunei lecturi viitoare. Toate astea se petrec cu mult înainte ca cei doi să se întâlnească, iar lumea de peste mări și țări este enormă, plină de creaturi odioase, magi puternici, zei înstrăinați, ființe magice și muritori de rând despre care basmele noastre, dincolo de erou și drumul său inițiatic, nu ne dezvăluie niciodată prea multe. E o întreagă mitologie imaginară în cele două volume, cu rădăcini în folclorul traco-dac-român, și abia aștept să apară și „Tristețea Zeilor” – volum care va aduce însă și finalul trilogiei. 

Cu „Furia Oarbă” am gustat puțin din tărâmul Celor Mari (cred că episoadele de-aici mi-au stârnit cel mai mult curiozitatea), am trecut dincolo de marea cea mare, m-am scufundat în temnițele din Xantipor, am zburat cu grifonii (inedită și una dintre însușirile lor), i-am urmărit pe Moroianu și Dekibalos, și de această dată, cu o fascinație împotriva voinței mele…

Apoi mai e și Cerbul. O altă punte de legătură cu basmul știut de toată lumea, însă de o cu totul altă profunzime. Te sfâșie bucata asta de poveste, poate pentru că simți că-i cunoști deja viitorul…

E greu; e foarte greu să scrii ceva original când personajele ți-s ancorate în ceva știut de toată lumea » în basme și în mitologie, în cazul de față. Cred că (și) aici e marea reușită a lui Marian Coman. Era ușor de stagnat în acea zonă a basmului care ne este familiară, era poate mai confortabil inclusiv pentru cititori. Marian Coman a făcut însă saltul; și-a creat propria lume, păstrând doar acele câteva ițe, aproape invizibile, între noi și acea fărâmă de familiaritate în care ne găsim confortul – fie că e un personaj, fie că un spațiu geografic care ne amintește de ceva. 

Un roman straniu, care te lasă cu un nod în gât și-o așteptare. 

Știu că nu toată lumea gustă genul fantasy, însă Haiganu este o experiență inedită și recomand cu drag o scurtă incursiune pe meleagurile pe care au colindat vechii zei (fie ei și Osândiți). 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s