Pe pământ suntem strălucitori o clipă – Ocean Vuong

„Când se termină un război? Când pot pronunța numele tău și să însemne doar numele tău, și nu ce ai lăsat în urmă?”

Reiau paginile pe care am subliniat cu un creion subțire, întâi nesigur, abia vizibil, apoi în linii apăsate, acompaniate de steluțe și cuvinte-cheie precum „îmi pare rău”, „monstru”, „bizonii și fluturii monarh”, „culorile dor”. Reiau și retrăiesc momentele înșirate de Little Dog în aceste scrisori atipice, adresate unei mame care nu știe să citească. 

Nu îmi plac dramele de familie. Poate pentru că suntem cei care am crescut să ni le conștientizăm. Părinții și bunicii noștri au avut drame în viață. Prin urmare, noi le-am avut în familie. Evit în mod activ cărțile care explorează această temă, dintr-un soi de suprasaturație. Și poate pentru că prea rar am găsit printre rânduri acea împăcare a sufletului pe care o caut – o împăcare cu propria-ți persoană și cu trecutul tău, cu ei și cu trecutul lor. 

Am fost cucerită încă din primele 2-3 pagini. Sunt acele momente, încărcate de nostalgie și melancolie, amintite exact așa cum orice copil își trăiește clipele, când lucrurile pur și simplu se  întâmplă, fără a fi încărcate de resentimente, de frustrări. Ocean Vuong este un virtuoz al memoriei. Sunt acele momente, fragmentate și retrăite ca prin vis, a căror amintire se declanșează dintr-o altă amintire. Uneori, nu par a fi conectate. Dar momentele mi se așează în suflet. Și mai dau o pagină. 

„Îți scriu pentru a ajunge la tine – chiar dacă fiecare cuvânt pe care îl pun pe foaie mă duce cu un cuvânt mai departe de unde ești. Îți scriu pentru a mă întoarce în timp…”

Războiul din Vietnam mi-e o filă străină din cartea istoriei. Filmele hollywood-iene, îmbâcsite de patriotism ieftin și superficialitate, mi-au zugrăvit o imagine vagă și searbădă a Vietnamului. În sus și-n jos cu un subiect, până nu mai realizezi că nu știi, de fapt, nimic. Am cunoscut Vietnamul prin ochii de copil ai lui Little Dog, prin poveștile dure, atât de vii însă, zise de Lan, prin trecutul unei mame pe care nu am ajuns să o cunosc întru totul, rămânând o străină pentru fiul său. În vietnameză, același cuvânt care exprimă dorul, exprimă și aducerea aminte. A-ți fi dor înseamnă a-ți aminti. Uneori mai mult îți aduci aminte, decât ți-e dor. Alteori invers. 

Poveștile pe care Lan i le spune lui Little Dog nu sunt cele mai potrivite povești pe care o bunică i le-ar putea spune nepotului ei. Sunt povești de viață, însă. O viață reală, pierdută în negura timpului, dincolo de granița unei Americi care nu i-a îmbrățișat niciodată ca fiind de-ai ei, dincolo de acel „îmi pare rău” cu care imigranții își plătesc zi de zi, zeci de ani, șederea și strădania împlinirii unui vis american ce-i doar atât, un vis, o iluzie. Poveștile îi aduc pe cei doi mai aproape. Little Dog îndepărta albul uitării de pe capul lui Lan, cu fiecare fir de păr alb smuls, iar Lan îl răsplătea în singurul mod știut de ea: „Munca îmi era plătită în povești.”

„Unii susțin că istoria urmează o spirală, nu o linie, cum am ajuns să ne așteptăm noi. Călătorim prin timp urmând o traiectorie circulară, îndepărtându-ne tot mai mult de un epicentru doar pentru a reveni, cu un cerc mai încolo. Prin poveștile ei, și Lan călătorea în spirală.”

Cândva, spre finalul cărții, Little Dog e întrebat dacă doar marile distrugeri duc la mari opere de artă. „Dar de ce limbajul creativității nu poate fi cel al regenerării?”, întreabă el… Și, cumva, așa am simțit cartea aceasta. „Pe pământ suntem strălucitori o clipă” a fost, așa cum l-am asimilat eu, un roman despre forța regeneratoare a poveștilor pe care ni le spunem și respunem, nouă înșine și altora. Un demers de a-l înțelege pe celălalt, de a spune ce nu-i poți spune, de a te apropia sufletește de un trecut ce nu-ți aparține dar care e parte din tine, transmis dintr-o generație în alta. 

„Dacă avem noroc, ceva se transmite, un alt alfabet înscris în sânge, tendon și neuron; strămoșii își încarcă neamul cu nevoia de a zbura spre sud, de a se întoarce în locul din poveste căruia nimeni nu ar fi trebuit să-i supraviețuiască.”

Acum când reiau paginile și cuvintele care mi s-au întipărit prin minte, văd și poezia din fraze. Am avut rețineri în a-l citi, căci Ocean Vuong e poet (iar eu și poeziile…). Poezia din fraze stă în culori: în movul florilor și al picioarelor învăluite treptat în moarte, în albul laptelui, al firelor de păr și al uitării, în rozul bicicletei și al momentului când înveți că o culoare poate să doară, în portocaliul aripilor de fluturi. Poezia frazelor nu e voit profundă, nu e dulceagă, nu impune un ritm și o rimă. E doar observație. Iar contrastul cu partea de mijloc a cărții, ce abundă în exprimări mai vulgare, în droguri, explorări sexuale și o duritate în limbaj și emoții, nu te lasă să te scalzi în visare. 

Mi-a fost mai greu să mă acomodez amintirilor sale cu Trevor. Erau prea din două lumi diferite – povestea familiei vietnameze și povestea lui Trevor. Însă aceste lumi se izbesc, își caută ecoul și sensul una în cealaltă. Ambele lumi sunt străine și respinse de lumea „reală”, cea a visului american, rămas inaccesibil copilului imigrant, tânărului gay, bătrânilor ce nu-și pot revizita trecutul decât repovestindu-l următoarelor generații – pentru că „Fiecare plecare, așadar, este definitivă. Numai copiii lor se întorc; numai viitorul revizitează trecutul.”

Mă bucur mult că am descoperit cartea. Potolindu-mi dorul de Clubul de Carte Cluj, am ieșit din zona de confort literar. „Pe pământ suntem strălucitori o clipă” a fost cartea propusă înspre dezbatere online la primul club de carte al editurii Storia Books, dedicat proaspetei serii „Storia Plus”. Nu cred că mi s-ar fi intersectat, altfel, căile cu Ocean Vuong.

Ocean Vuong mi-a furat și câteva lacrimi, când am ajuns la rândurile de mai jos. Înainte de-a mă despărți cu totul de carte, apăs butonul de play pe un podcast » Jules recomandă #2. Mă declar, apoi, împăcată. 

„Știu că tu crezi în reîncarnare. Eu nu știu dacă cred, dar sper că există. Pentru că așa poate te vei întoarce aici în tura următoare. Poate vei fi o fată și poate te va chema tot Rose și vei avea o cameră plină cu cărți și părinți care îți vor citi povești la culcare într-o țară neatinsă de război. Poate că atunci, în viața aceea și în viitorul acesta, vei găsi această carte și vei ști ce ni s-a întâmplat. Și-ți vei aminti de mine. Poate.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s