De la mine pân’ la tine

Mă obsedează – sigur, mult spus, problema conexiunilor umane. Absența lor, mai degrabă. Trecem zilnic unii pe lângă alții, uneori interacționăm și comunicăm una-alta. Pare a fi însă teribil de greu să ne conectăm în mod real. Să îl vedem cu adevărat pe celălalt. Privesc neputința aceasta cu o frustrare similară ce-mi amintește de-o altă neputință: aceea de a transpune realități într-o hartă lingvistică satisfăcătoare.

De la mine pân’ la tine, undeva se pierde ideea, se pierde emoția, se pierde omul.

O simt ca pe-o claustrofobie socială a individului. E ca și cum fiecare dintre noi este închis într-un mic dulap invizibil și ne purtăm așa corpurile prin lume, încercând să dăm din mâini și din gură, dar lovindu-ne de alte dulapuri, care fac exact același lucru. Și nimic, niciodată, nu trece de bula aceasta mentală în care trăim. Exagerez. Uneori, se strecoară lucruri, informații, idei și emoții dinspre un celălalt pe care, pentru o clipă, îl vedem cu adevărat. Sunt aproape magice astfel de momente.

bombăneală » Oare cum ar fi să nu mai conversăm de parcă am sta la coadă pentru replici? De fiecare dată când un subiect de tipul amintiri din copilărie sau de anul trecut, cicatrici și căzături sau alte soiuri de experiențe și anecdote personale acaparează o conversație, ne comportăm ca niște disperați. Nu ascultăm cu adevărat experiențele celuilalt, ci doar ne pregătim să luăm startul. De cum intuim că povestea celuilalt se apropie de final, sărim cu a noastră. O competiție de „stai să vezi eu ce-am pățit”. Am putea altfel, oare?

E doar un mic și poate irelevant exemplu. Chiar și când ne ascultăm unii pe ceilalți, ceva se pierde. De-asta discutăm în clișee. Pentru că e greu să înțelegi specific experiența celuilalt. Poți doar să o pui rapid într-o categorie, cam pe unde, aproximativ, ai tu vaga impresie (deși o simți ca pe-o certitudine) că s-ar încadra mesajul primit și să verbalizezi apoi un clișeu. Într-un caz mai fericit, depui un efort conștient și voluntar de a interacționa la modul real cu celălalt. În cel mai fericit caz, vă bucurați amândoi de câteva clipe în care v-ați înțeles și conectat. Sunt rare și magice clipele astea. Chiar și așa. E totul în capul și în dulapul tău. Nu vei putea niciodată să înțelegi pe deplin experiența celuilalt, tocmai pentru că nu îți aparține. Iar tu nu ești el.

Poate că ruptura asta existențială mă doare și mă frustrează. Senzația că suntem, noi toți, niște mici lumi paralele. Și că doar uneori ne intersectăm. Partea proastă e că nu am nici energia, nici motivația să vin mereu în întâmpinarea acestei rupturi cu intenții bune și constructive. Așa că strâmb din nas și uneori mă întristez. Rar, prea rar, depun efortul ăla. Dacă am norocul să-l mai depună careva fix atunci… mi-s dragi oamenii 🙂

2 gânduri despre „De la mine pân’ la tine

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s