fac pași

Mă obsedează ideea stagnării, a statului degeaba, a inerției. Anchilozarea sufletului odată cu paralizia voluntară a corpului. Joburile astea care ne țin cu ochii-n monitor, câte 8 ore pe zi și mai mult, ucid creativitatea, ne storc de energie. Contra-intuitiv, cu cât stăm mai mult, cu atât am mai sta, cu atât ne e mai greu să mișcăm. Și e al naibii de greu nu să mișcăm, ci să începem să…

Am tot felul de obstacole. Cum ar fi faptul că dorm doar vreo 4-5 ore, mă trezesc în cel mai ultim moment posibil dimineața, gonesc spre stație și oricum ajung la redacție cu 10-15 minute trecute de ora începerii activității. Dacă vreau să fac pași, însă, trebuie să am haine relativ confortabile. Neapărat trebuie o baterie 100% încărcată la telefon. Sticlă cu apă și o ciocolată sau un măr în caz că îmi amorțesc brațele pe drum. În primul rând, ar trebui să pornesc cu vreo 45 minute mai devreme de-acasă, pentru a ajunge la timp. Pentru asta, ar trebui să mă trezesc mai devreme, totuși. Iar pentru asta, ar fi util să mă pun la somn mai devreme. Tot felul de obstacole, așadar.

Uneori, însă, îmi iese. Cum a fost în ultimele zile, așa ploioase și urâcioase cum au fost ele. E liniștitor să dormi încă pe-o vreme de-asta, în timp ce picioarele-ți ocolesc instinctiv bălțile, știu ele drumul, te duc. N-am avut decât să-mi pun apă cu mine, să-mi iau niște șosete mai groase (ajută la confort), să-mi las telefonul în priză peste noapte, să-mi pun gluga pe cap și pe Asimov în căști. Spre casă, tot pe jos. Cam 45 minute dus dimineața, 1 oră întors după-masă.

fac pasi mersul pe jos 2

Ai zice că fac ceva pași. E incredibil de puțin raportat la cât ar avea nevoie corpul nostru. Sigur, dacă mă înham la diverse activități în anumite zile, da, cu plimbările matinale incluse, pot să zic că fac suficienți pași. Dar mă raportez la o zi banală de mers la job, poate o întâlnire în oraș cu un prieten / cumpărături de-ale gurii, un drum scurt nu-știu-unde (unde probabil că se stă), întors acasă. Dacă la job stai jos, e tare greu să compensezi orele alea de inactivitate fizică. Unii merg la sală, eu am nevoie de ceva cotidian, ca stil de viață (nu voi merge zilnic la sală). Mă sperie efectiv ideea asta, că stăm atât de mult, zi de zi. Că devenim greoi, molateci, gelatinoși – și să fie clar, nu la aspectul fizic mă refer, ci la starea fizică, atitudinea corpului față de viață.

Mențiune specială pentru Dragoș, taică-meu, cel mai vioi om pe care-l știu, mereu pregătit să miște, să meargă, să facă pași, paralel cu ideea de „fără chef”. Știi eterna problemă în familia tradițională românească, aia cu „Nu mai avem pâine, cine merge să ia?” (V2: „Trebuie dus gunoiul”), două ore mai târziu, după două șuturi în fund, merge ăla micu’, că doar de-aia există pe lume și nu a fost avortat? E una dintre problemele care m-au ocolit în copilărie. Întrebarea nici nu apuca să fie rostită la noi acasă, omul ăsta era deja încălțat, îmbrăcat și ieșea pe ușă. Zâmbind și energic. Ok, disciplina specifică meseriei. Și încă ceva. Acel ceva care stă între inerție și mișcare. Saltul de la lâncezeală la acțiune. Ca un declic.

Încă o mențiune specială pentru învățătoarea mea din clasele primare care, pe lângă tot ce-a reușit să mă învețe, îmi revine frecvent în minte datorită unei amenințări și a unei întrebări. Amenințarea avea legătură cu desființarea ființei, iar întrebarea era simplă: Ce faceți, vegetați? 

Într-un mod bizar, s-a prins de mine ideea asta. E frumos să trăiești ca o plantă (la o viață de copac mai tot aspir și eu, dar din alte motive, ce țin de creștere și stabilitate), dar nu-i o viață trăită pe măsura potențialului nostru de ființe bipede.

p.s. Mi-am instalat o aplicație de numărat pași, însă nu-i tocmai precisă, îmi voi pune brățară.
încă un p.s. Am terminat de ascultat „The Caves of Steel” – Isaac Asimov, așa plimbându-mă zilele astea, așa că predic din nou despre viața de după revelația audiobook-ului. Tocmai descopăr la modul serios roboții lui Asimov. În curs de lectură și The Complete Robot, care-i așa cum zice: o antologie completă a tuturor povestirilor cu roboți ale lui Asimov. Zumzăie endorfinele în mine doar scriind chestia asta 🙂

asimov the complete robot

Fotografii: Lucian Nuță și subsemnata

Reclame

Aproape-n sălbăticie. Nu în parc, da’ pe lângă!

Cred că așa se atașează oamenii de mașina lor, devenind conștienți de drumurile chinuitoare pe care o duc și devenind recunoscători pentru reziliența de o încăpățânare aproape umană a grămezii de tablă și metal. Cu fiecare bolovan depășit care mângâie burta mașinii, te întrebi cum de te mai suportă și îți este tot mai dragă. Te întrebi și unde o fi totuși Parcul ăsta de animale sălbatice (parcă se vede de ceva timp gardul care-l îngrădește) și cât mai ține drumul. Sau unde duce… (?)…

După o vreme te convingi: drumul chiar duce în sălbăticie. Intrarea în „parc” e de negăsit.

Trebuie învățată și lecția asta: uneori e bine totuși să suni în prealabil pentru a-ți face rezervare, mai ales dacă asta e recomandarea de pe site-ul oficial. Da, la răstimpuri se aliniază universul cu tine și înveți că nu-i nevoie să planifici, că viața spontană e frumoasă și totul decurge natural, ca pe valuri. Alteori, însă, pierzi la câteva zeci de minute, nici măcar, o experiență inedită și irepetabilă, doar pentru că te-a cuprins aerul de vacanță și ți-ai băgat piciorul în orice „trebuie”, în orice program fix și pregătiri riguroase. Iar pe valuri e doar mașina. Draga de ea 🙂

Acum, dacă tot ești în sălbăticie și habar n-ai după care brad semeț să o iei la stânga pe munte, zâmbește drumului care duce spre nicăieri (nu-i metaforă, chiar dispare drumul în iarbă), arborilor bătrâni și celor tineri. Iar pentru liniștea sufletească a lui Tarfin, încearcă să-ți depășești cumplita frică de câini* ce tocmai te-a semi-paralizat și mai fă o ultimă încercare în a descoperi parcul de animale sălbatice… după brazii ăia, acolo, după urcușul ăsta, după ceilalți brazi, poate

Iar după ce-ai scăpat de câini sau, mai degrabă, de frică, te-așezi și contempli: ai ratat o experiență, dar ți-ai creat și ai trăit o alta, la fel de unică și irepetabilă. Emoțiile că bolovanul ăla a găurit mașina și vom campa forever în sălbăticie, hihi, reacția de surprindere și apoi de amuzament a creierașelor când vă dați seama că drumul chiar dispare, se pierde în Natură, cum te ia frica de câini prin surprindere, iar apoi momentele de respiro la umbră, toate sunt amintiri din ziua în care am fost aproape-n sălbăticie. Nu în parc, ce-i drept, ci… pe lângă 😀


*Notă explicativă: nu mi-e frică de câini. Nu activ sau conștient. Îmi sunt dragi câinii. Am descoperit cu uimire, însă, că ceva reminescențe ale unei frici viscerale port în mine și acum. Mi-era frică de câinii de la oi, când copilăream verile prin satul bunicilor și, mai ales, mi-era frică de câini crescuți să stea la oi, dar ținuți la curte, curte cu porți și garduri inexistente, pe lângă care trebuia să trec zilnic pentru a ajunge la joacă, la casa prietenilor mei din copilărie. Lătrau urât, atentau la gleznele mele sau aveam senzația că sar pe mine, însă nevoia de joacă e mai puternică la copii decât frica -> mi se pare frumos, privind așa în urmă. Și totuși, acum, în căutarea parcului de animale sălbatice, în liniștea pustietății muntelui, mi s-a scurs viața din mine, din inimă, coborând prin picioare și ieșind prin călcâie, când am auzit și am văzut câinii ăștia aprigi ce-și păzeau teritoriul. Ca să vezi, ce bagaje inutile cărăm cu noi fără să știm… 

Cu voce tare

Rup prietenii și periclitez relații frumoase pe fondul nevoii de autenticitate, pe fondul fricii că n-ar fi real, că n-ar fi autentic, că s-ar destrăma la o adiere de vânt, că aș ciocăni cu o unghie și s-ar crăpa învelișul, neavând consistență. Însă chiar și eu sunt prea obosită în a încerca să dau autenticitate discuțiilor, deși insist că în orice relație comunicarea e lipiciul natural de care e nevoie.

Am un blocaj, ca o evitare, să afirm cu voce tare niște idei. Poate din același motiv care mă exaspera săptămâna trecută la cineva drag: dacă spui ceva, oamenii se așteaptă să te ții de lucrurile alea ca de o promisiune general valabilă de azi până la sfârșitul lumii, așa-i. Sigur, așteptările lor sunt problema lor, nu a ta, căci nu poți decât să spui cu sinceritate ce crezi și ce idei ai azi. Ce crezi tu azi despre viitor, nu ce va crede tu-ul tău de peste doi ani despre prezentul de-atunci.

Dacă spun că nu vreau să mă căsătoresc, nu vreau copii, nu vreau să-mi fac rate la bănci pentru un apartament, nu vreau să-mi clădesc o carieră, nu vreau nici măcar să ajung în Bora Bora, ci vreau să mă simt bine în viața asta, să explorez și să învăț cât mai multe lucruri – indiferent ce-o fi însemnând ele în x moment al vieții mele, mă lovesc invariabil de câteva reacții, normale oarecum. Cele care vin de la prieteni pot fi inconfortabile, dezamăgitoare aproape. Așa că mă învăț să nu spun lucrurile astea și altele mai importante sau mai puțin importante. Ceea ce îmi afectează sentimentul ăsta al lipsei de autenticitate, căci nu-i ca și cum cineva se înghesuie să abordeze subiecte sensibile unu’ la unu’. Sentimentul că rămân lucruri nespuse, pe care le evităm, discuții rămase în aer, mă apasă și mă îndepărtează. Le discutăm toți grămadă, impersonal, online, dar nu suntem capabili să le discutăm deschis, onest, la o cafea, în liniște. Ceea ce poate o fi totuși un soi de progres, dat fiind faptul că mai demult erau subiecte tabu și nu se discutau, punct.

Reînvăț însă a spune lucruri cu voce tare, în speranța că dispare norul și ceața ce planează în orice discuție pe vreo temă serioasă, neștiind de fapt ce gândește celălalt, ce își dorește, ce rezonează cu el, ce simte, ci doar pasând generalități de la unul la altul. Iar dacă săptămâna viitoare avem alte idei, nu-i vreo contrazicere, e doar schimbare, care e mai dezirabilă decât orice direcție clară în viață. Pentru mine.

Mi-am luat iarna înapoi | Snowboard

Am înlocuit „ioooiii”-urile cu „weeeeeee”-uri, iar pârtiile nu mi-au (mai) stors nici o lacrimă de frustrare iarna aceasta. Cât de dragă mi-e iarna, de fapt! Și cum uitasem. Cât de alb e albul zăpezii în lumina soarelui de munte, cât de albastru e cerul oglindit în nămeți. Și toate particulele alea mici de gheață ce sclipesc în soare și-ți fug prin fața ochilor când treci cu telescaunul pe lângă brazi de când lumea te conving că-i de vis. Că iarna-i de vis. Chiar dacă îți îngheață degetele în mănuși și nu mai știi sigur nici ce-o fi cu degetul mic de la piciorul stâng.

snowboard iarna (3)

Mi-a zis bunica la începutul iernii, la telefon, pe când ne porneam entuziasmați spre Buscat, ceva de calul bătrân care nu se mai învață (în buiestru?)… Și că să nu-mi rup vreo coastă sau să nu-mi pierd capul pe-acolo, după cum mi-i obiceiul. Ce-i drept, unele lucruri e fain să le înveți când ești copil, când frica nu te oprește din a încerca și testa (căci asta ești programat să faci, să înveți despre lume, să te adaptezi), când nu ai încă tot soiul de certitudini și păreri despre tine, cum că tu nu ești genul de om care…, tu nu ești făcut pentru cutare lucru, tu nu poți…, ție mereu ți-a fost frică de…, etc – de parcă ai fi vreun caz special și nu toți avem ideile astea prin cap. Când te împrăștii mai finuț, nu ca un bolovan, iar rănile nu sunt atât de grave, iar vindecarea e rapidă.

Pe de altă parte, riști să duci o viață plictisitoare dacă înveți tot ce-ai de învățat în copilărie și adolescență. Iar apoi te oprești. Și dai vina pe comercializarea sărbătorilor, pe societate și consumerism pentru lipsa ta de entuziasm vizavi de jocul fulgilor de nea.

Toate căzăturile în fund, în genunchi, durerile de picioare, de brațe, emoțiile că treci cu placa peste careva sau că se ciocnește vreun nesăbuit de tine, tot frigul, apoi căldura, apoi efortul de-a urca pe jos pârtia de n ori într-o zi, că telescaunul nu-i încă o opțiune, toate trec prin filtrul romantizării și devin un fleac în secunda aia când simți că zbori, că totul curge natural și frumos pe pârtie, în lume, prin tine. Te trezești la realitate pe burtă, cu nasul în zăpadă și căciula zburată la doi metri în față, cu dureri abdominale și-o înjurătură că wtf, ți-a sunat apa în cap pentru a doua oară în viață. Nu înveți nimic dacă nu înveți să cazi, poate fi deviza mea în viață, nu doar pe pârtie :))

Am învățat să alunec pe snowboard și mi-am luat iarna înapoi, cu toate bucuriile ei. Ce regăsire frumoasă, plină de provocări, hohote de râs, ioi-uri și weee-uri 🙂

p.s. contează să ai un tarfinotroll răbdător care să-ți spună ce și cum, fără să te frustreze, fără să se enerveze.

încă un p.s.: nu vă dați copiii la instructori descreierați (cică autoritari) care iau toată bucuria din experiența asta frumoasă de învățare. Nimic n-ar trebui să fie obligatoriu în viață, să te dai cu schiurile sau cu placa e ceva opțional, n-ar fi ok să fie o experiență frumoasă, nu una forțată, cu urlete pe fundal? Numa’ zic.

p.p.s weeeeeeeeeeeeeeeee! 🙂

snowboard iarna (2)