Am melci, nu-s de mâncat | Mari realizări în 2016

Standard

Am melci 🙂 Iar pentru a clarifica rapid: nu, nu sunt de mâncat. Sunt animale de companie și reprezintă una dintre marile mele realizări în 2016.

Am melci

Sună pretențios și sunt puțin amuzată de mărturisirea de față, însă creaturicile astea lente, ce-și alunecă intențiile prin viață, chiar înseamnă mult pentru mine.

Povestea e simplă și începe într-o grădină cu pământ sănătos, buruieni până peste cap și melci din belșug. Tocmai plantasem niște copaci (va fi o mare realizare a anului 2017, în funcție de cum trece iarna peste ei) și nu știu, stăteam. Cred că îmi așteptam rândul la săpat locul pentru un cireș. Era imposibil să nu-i vezi. Oriunde întorceai privirile vedeai melci. Mai mari, mai mici. Mi-a atras atenția un melc mic, apoi încă unul, i-am așezat pe amândoi pe banca pe care stăteam și eu.

Stând acolo, am început să-i chiar urmăresc. Și acum, ca și atunci, rămân fascinată de efectul calmant pe care îl are asupra mea activitatea asta. Dacă te oprești din agitația interioară și exterioară și îi chiar privești, începi să simți lumea în ritmul lor… Și e liniște în lumea melcilor. Nu am reușit să îmi fac o rutină din a medita, dar cred că acestea sunt momentele pure de meditație pentru mine. Privind melcii și… atât.

La început, au fost doar doi, apoi patru, apoi șapte. Acum hibernează și doar vreo 4 dintre ei mai mișună activi prin terariu, sper să îi văd și pe ceilalți la primăvară (s-au ascuns în pământ). Îi am din aprilie, deci avem o relație de lungă durată 🙂

Melcii mei sunt ca niște plante. Trebuie udați zilnic, pământul să fie mereu umed. Mai trebuie și hrăniți, dar le dau cam ce mănânc și eu, deci nu e mare filozofie (mere, ciuperci, salată, banane, roșii, morcovi, etc). Pe cât de fragili mi se par, pe atât de bine adaptați. Mereu mă întrebam unde dispar melcii și de unde apar ei brusc așa după ploaie? Aparent, pe timpul iernii se ascund în pământ sau urcă pe vreun trunchi de copac, își creează o crustă solidă la intrarea în cochilie și dorm liniștiți. La fel se întâmplă și pe vreme secetoasă. Și uite-așa pot trăi câțiva ani buni. Dacă nu cumva sunt călcați de vreun întârziat în drum spre serviciu 🙂

Îmi sunt dragi pentru că te pot învăța o lecție frumoasă. A învățat-o inclusiv mama, care a fost nevoită să mi-i îngrijească vreo 2 săptămâni cât am plecat în lume, și pe care o oripila ideea inițial. În momentul în care începi să interacționezi sincer și direct cu o altă ființă, abia atunci, începi să o percepi cu adevărat ca pe o ființă vie și nu ca pe ceva „chestie” față de care ai tot felul de prejudecăți sau de care ți-e teamă / scârbă etc.

Îmi dau seama foarte bine că majoritatea oamenilor sunt dezgustați de ideea unui melc pe post de animal de companie. Știu și că sunt ciudată și… nah, asta e. Dezgustul față de o altă ființă își are rădăcini, cred, și într-o lipsă de înțelegere a acesteia, la modul real.

Creaturicile mele interacționează – ele între ele, apoi cu tine, cu lumea. Sunt curioase, își întind ochișorii să vadă ce-i cu degetul ăla uman apărut la orizont, îți ronțăie din palmă – la propriu, căci au vreo 14.000 de dinți (din seria „Știai că?” 😀 ), le place să le faci duș în chiuvetă, iar dacă e liniște deplină, îi poți auzi cum ronțăie din legume / fructe 🙂

Motivul pentru care nu am un câine e faptul că sunt prea haotică. Mi-e teamă că nu sunt suficient de responsabilă, că stilul meu de viață nu e tocmai stabil, că nu ajung zilnic pe-acasă, nu pentru suficient de mult timp. Viața unei alte ființe e o responsabilitate imensă, așa mi se pare.

Melcii sunt micuți și liniștiți. Mă calmează și îmi amintesc zilnic că ar fi cazul să încetinesc, să îmi domolesc ritmul. E o responsabilitate mică, dar e. Și e satisfăcător să ajung acasă, să mă așez lângă ei, să-i ud, să-i aștept să iasă încet din cochilie, să le urmăresc traseele și mișcările lente și armonioase 🙂

 

8 responses »

  1. Nu m-as fi gandit niciodata la asa ceva. Pt mine, in vara, melcii au semanat teroare, mi-au mancat frunzele de la flori :(. Dupa ce am scapat de ei, m-au invadat omizile si am ramas doar cu ramuri la trandafirii de gradina.
    Eu nu pot fi asa de prietenoasa cu ei.
    Sarbatori fericite! 🙂

    Apreciază

    • Hihi, da, sunt spaima grădinilor 🙂 Sper să nu fiu pusă în situații de-astea disperate în viitor, mie îmi sunt tare dragi acum :)) Cred că citisem la un moment dat sfaturi de cum să scapi de melci și am rămas cu ideea că se poate și fără să le faci rău, există plante care îi țin la distanță (usturoiul parcă și altele cu miros puternic – sunt foarte sensibili) 😛
      Sărbători frumoase și ție!

      Apreciază

  2. Ce draguta esti, Iulia, nu mi se pare deloc ciudat. :)) Mi se pare chiar simpatic…si imi place cum ai zis ca „În momentul în care începi să interacționezi sincer și direct cu o altă ființă, abia atunci, începi să o percepi cu adevărat ca pe o ființă vie și nu ca pe ceva „chestie” față de care ai tot felul de prejudecăți sau de care ți-e teamă / scârbă etc.”
    Poate ca daca am interactiona asa, ne-am purta altfel fata de animale. Sau cel putin nu cele pradatoare. :))

    Apreciat de 2 persoane

    • Daaa, a fost o soluție de moment și foarte binevenită. Eram cu melcii pregătiți să îi aduc spre casă și nah, întrebarea normală: dar oare în ce să-i țin? Prietenul meu și-a amintit că avea bolul ăsta de sticlă pe-acasă, ne-am oprit să îl luăm și au avut melcii casă (pământ luasem deja din grădină) 😀
      Între timp, le-am luat un terariu mai mare. Însă trebuie să îl schimb, erau mai fericiți în cel din fotografie – era din sticlă și se păstra umiditatea mai ușor.

      Și da… sunt destul de descurcăreți, le poți lăsa mâncare și se descurcă o vreme, oricum pe timpul iernii pot supraviețui aparent fără mâncare cu lunile… Însă e oricum o responsabilitate și e important să nu uiți de ei, că te așteaptă acasă, etc :))

      Apreciat de 1 persoană

  3. Ce frumos din partea ta ! Acum că am citit această postare, parcă îmi vine acu să ies pe uşă şi să mă duc să caut melci ( ştiu că acu nu aş găsi ). Niciodată nu mi-au plăcut melcii. Mi se păreau lipicioşi, lenţi şi urâţi. Cu toate astea îmi era milă când îi vedeam pe stradă, singuri şi neajutoraţi. Acum ca i.am văzut în acel bol, îmi par prietenoşi şi deloc urâţi. M-ai făcut să am altă părere despre melci.
    Felicitări ţie şi blog-ului tău ! Eşti o persoană cu o inimă mare, gata să ajute orice fiinţă. Acuşi parcă văd că postezi: Noile mele animale de companie- şerpi 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Hei, mulțumesc mult 🙂 Îmi pare bine că-și mai schimbă oamenii impresia despre melci. Nici eu nu mă așteptam să fie așa simpatici. Dacă ai răbdare să chiar interacționezi cu ei, începi să observi și diferențele dintre ei. Unii sunt mai activi, mai curioși, mai „curajoși”, alții mai retrași, leneși, etc.
      Și da, când eram mică mă încânta ideea de a avea un șarpe. Dau vina pe unchiu-meu, îmi petreceam mult timp cu el pe la bunici și lui îi plăcea să prindă șerpi să se joace cu ei. Apoi le dădea drumul. Cred că aș putea să-i mulțumesc, m-a scutit de multe potențiale frici 😛 Motivul pentru care n-am un șarpe e că n-aș putea să îi asigur hrana…

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s