Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Adventureee, ziua 2)

Standard
Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Adventureee, ziua 2)

Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Costești (corturi) -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi. 
Ziua 8: Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9: Liliacul măgurean și trei scântei.

Dacă aveam niște limite, mi le-am depășit în căutarea vechilor cetăți dacice din Munții Orăștiei.

Sunt zile care îți rămân în suflet pentru frumusețea unor clipe, pentru lipsa de griji și conectarea cu oameni dragi. Mai sunt și zile grele și urâte. Ziua 2 a fost o zi atât de frumoasă, atât de grea, atât de frumoasă! Din categoria zilelor frumos de grele, care te învață să îți depășești limitele.

Lăsăm corturile în paza pisicilor și pornim spre prima cetate: Cetățuia Costești. E una dintre cele șase cetăți dacice din Munții Orăștiei incluse în patrimoniul mondial UNESCO. Spre Cetățuie, drumul e prietenos cu turistul nepregătit. Poți urca pe patru roți, până la un punct, până vezi pe dreapta o poieniță cu efect fish-eye natural🙂 (aș recomanda înainte de a ajunge aici, într-o curbă rotundă și frumoasă).

1-1

De acolo, o foarte scurtă plimbare și iată-te în vechea reședință a regilor geto-daci. Cetatea Costești – Cetățuie, al cărei vechi nume nu se mai știe, avea rol de a apăra drumul spre Sarmi, a fost distrusă în anul 106 și nu a mai fost niciodată reconstruită. Din cetate, au rămas ziduri, trepte, rămășițe de turnuri, urmele unor vechi temple.

1-3

Stând cocoțați pe locul unde se întindea vechea cetate, chiar lângă unul dintre turnurile-locuință, auzim în zbor explicațiile unui ghid despre ingeniozitatea alegerii locurilor de construcție a celor șase fortificații dacice. Azi, locuitorii cetății și gazde ireproșabile, ne sunt vietăți și flori curioase.

1-2

1-5

Am mai sta pe-aici o vreme, ne bem cafeaua. Pornim la drum, doar pentru a ne opri în poienița în stil fish eye. Aici ne luăm prânzul. Așa-i când te vrăjesc stelele și îți cântă pădurea -> dimineața se contopește deopotrivă cu miezul nopții, cu miezul zilei.

Înainte de a porni înspre următoarea cetate, scurt rezumat pentru exploratorii de frumos. Drumul de acces spre Costești – Cetățuie începe la o intersecție din Costești, imediat după o poartă susținută de doi daci. Treci podul cu balustrade albastre și cotești la dreapta, pe drumul paralel cu firul apei. Treci în curând pe lângă Jandarmeria Montană. De aici, urmezi traseul fără abatere :) 

* * *

Ne părăsim mașina în parcare La Ionică, după ce ronțăim câte ceva. Niște…, cum le zice, nișteee… (aflu eu!). Trecem iar podul, însă de data aceasta nu mai cotim înspre jandarmerie, ci urcăm pe o cărare abruptă, aflată pe stânga drumului. Pentru a ajunge la cetatea Costești – Blidaru, ne vom afunda într-una dintre cele mai minunate păduri.

Virșli, așa le zice!

Urcușul spre Blidaru… nu-i ușor. Și îmi dau seama rapid că nici nu-mi pasă ce-o fi la cetate. Pădurea mă vrăjește cu totul. Aș rătăci prin ea cu zilele, aș îmbrățișa copacii la rând, le-aș asculta poveștile tăcute. Se aud tunete în depărtare, cerul s-a întunecat. Ar trebui să grăbim pasul. Dar stai, numa’ un pic, uite copacul ălaaa. Uite și copacul infinitului. Uite și străjerii cetăților dacice!

2-2

2-3

2-copaci-aaa

2-copaci

Pe când ieșim din pădure, la cetate, începe să plouă. Sau începem noi să simțim ploaia, căci în pădure copacii ne protejau. Ne retragem înspre marginea pădurii, facem un popas sub un copac. Ce savuroase sunt clipele de repaos după un efort fizic serios, când ți se taie respirația de la atâta minunare și atâta urcuș.

Cu ploile și furtunile începeam acum o relație pasională de du-te, vino. Știu ele când ai nevoie de răgaz, când ai nevoie de manifestare. Timp de o jumătate de oră, poate, cerul s-a liniștit, iar noi am explorat în voie ce pare să fi fost cel mai puternic complex fortificat dacic din zonă. E a doua cetate pe care o vizităm, din rândul celor șase cetăți dacice incluse în patrimoniul mondial UNESCO.

Cetatea Costești – Blidaru își ascunde secretele sub movile de pământ și vegetație, între ziduri vechi, sub nori cenușii.

2-1

2-4

Începe din nou să plouă și ne adăpostim o vreme sub copacul imens de lângă cetate, mai furăm câte o fotografie, câte o amintire. Ne gândim că la întoarcere spre Costești sigur ne va prinde o ploaaaie, însă pădurea ne scapă. Abia auzi ploaia în vârf de ramuri, se prelinge printre frunze, pe trunchiuri de copaci, spre pământ. Noi ajungem aproape uscați înapoi la mașină.

Ni se pare că stăm bine cu timpul, așa că mai savurăm o cafea cu pișcoturi pe terasă La Ionică înainte de a porni înspre Sarmizegetusa Regia. Abia aștept! Azi e ziua cetăților dacice. De știam însă ce ne aștepta la Sarmi, n-am mai fi zăbovit liniștiți la cafea.

În cele din urmă, pornim. Urcușul și plimbarea prin pădurea ce ne-a dus la cetatea Costești – Blidaru au avut efect energizant. Iar asta ne-a prins bine odată ajunși în zona Sarmizegetusei Regia. Pare-se că drumul s-a surpat în ziua aia (sau cu o zi înainte? sau cândva zilele alea), iar accesul cu mașina a fost blocat pentru turiști. Cetatea poate fi vizitată, dar trebuie să parcurgi pe jos un drum de 5 km. Drum care devine destul de abrupt pe alocuri🙂 Și ce?, zicem. Adică, ne-am descurcat prin pădure, spre Blidaru, aici vorbim de drum asfaltat, 5 km nu-i chiar atât de mult. Bine, bine, dar domnul nu vrea să ne lase să urcăm ăia 5 km, așa, pentru binele nostru. E 19:15, iar programul de vizitare se încheie la 20:00.

Pff, sincer, m-am documentat destul de bine înainte de a porni la drum și nu am găsit așa, la primele click-uri, ideea că ar fi un program de vizitare așa strict aici, la cetate. Desigur, privind în retrospectivă, are sens. Dar când îți „planifici” două săptămâni de traseu, de exemplu, e util să găsești astfel de informații cât mai rapid și ușor în vastitatea internetului. Măcar ideea că au program de vizitare, cu ultima intrare stabilită cu juma’ de oră înainte de ora de închidere, pentru a ști la ce să te aștepți… etc. Pentru turiștii ăștia mai sălbatici, ce umblă prin păduri și vizitează cetăți ascunse-n munți, care n-au auzit încă de ore de vizitare și tarif de căscat ochii la ruine🙂

Altfel, te vezi nevoit să faci muncă de lămurire cu trei oameni, încercând să le explici că n-au cum să parcurgă ăia 5 km urcuș în 15, hai cu indulgență, 30 minute. Cred că domnul a văzut trei oameni cu trei priviri diferite: de revoltă, de disperare și de încăpățânare. Și a zis ok, urcați. Dacă nu vă lasă să intrați, să nu ziceți că nu v-am spus. 

Și am pornit, aproape în fugă.

3-7

3-3

Ironia e că drumul chiar era marcat pentru ceva maraton de alergare, din sută de metri în sută. Iar în poza de mai sus nu îmi aranjam părul, ci încercam să îmi liniștesc pulsațiile din ceafă. Și eram abia la început. N-aș ști de unde am avut resursele fizice și psihice să facem drumul ăla într-un timp atât de scurt. Un Cipri nervos pe ideea de a fi restricționat și limitat în a vizita niște locuri aflate în munți, până la urmă, în inima pădurilor, în tot ce înseamnă prin excelență libertate și lipsă de constrângeri. Un Tarfin tăcut și concentrat pe câte-un pas, pe rând, unul câte unul. Iar eu, nu știu, acolo în mine, într-o luptă strânsă cu durerile alea în ceafă de la efortul fizic și cu o scădere serioasă a glicemiei. Cred că am mers o bucată bună de drum cu negru în fața ochilor și cu brațele amorțite, cu furnicături. No, nu-i de glumă cu hipoglicemia asta. Am ronțăit rapid niște biscuiți și mi-am revenit până la urmă.

Am ajuns pe când ultimii turiști își încheiau vizita. Cred că oamenii au cumva o plăcere sadică în a-și necăji puțin semenii, dacă se află într-o poziție de putere, fie ea și foarte temporară. Teoretic, mai erau câteva minute (5-10 minute) până la ora închiderii. Da, depășisem serios acea „ultimă oră de intrare”, dar nu era musai să zăbovim cu orele la cetate. Voiam doar să o vedem. Am alergat 5 km la deal, mai putem încă puțin pe loc drept🙂

După câteva bla-bla-uri la poartă, am intrat. Întotdeauna m-am întrebat care o fi aportul de fascinație cauzată de loc în sine, de încărcătura lui istorică („energetică”, fără a lua prea în serios termenul) și cea cauzată de ce-i în mintea noastră, de modul în care ne raportăm noi la astfel de locuri.

3-1

3-9

Aș fi înclinată să cred că noi creăm conexiunea cu locul, noi suntem Observatorul, vedem și interiorizăm energia unui loc. Iar apoi o exprimăm cum putem și o transmitem și altora. Dar nu pot nega forța unor locuri. Unele aparent banale. Dar care pot reduce la tăcere grupuri întregi de oameni. Ți se strecoară pe sub piele și te simți de parcă tocmai traversezi Universul, dincolo de timp și spațiu, stând pe loc. Paradoxuri.

3-8

Cu asta am rămas de la Sarmizegetusa Regia. Datele istorice le poți citi și reciti. Dar clipele alea, câteva zeci de secunde aproape ireale, în care soarele alunecă printre copaci și te scaldă într-o lumină caldă… sunt unice, sunt Prezent continuu.

3a-2

3-4

Ne-a luat mai mult timp să coborâm decât să urcăm. Ne-a luat tot timpul din lume, căci simțeam că îl avem pe tot. Ne-a prins apusul albastru-mov-roz-portocaliu șezând în mijlocul drumului, pe jos, așa, pur și simplu. Întinși pe spate, cu ochii-n cer. Victorioși și lălăind cântece dacice de libertate. Ne-au purtat pașii la trei cetăți într-o zi!

3-6

3a-1

Ne-a prins și luna pe-nserate, pe-același drum, încercând să-i zâmbim printre ramuri de copaci…

3-2

Iar când, în cele din urmă, am ajuns jos, la mașină, ne-a prins întunericul și ceața. Și o foame cruntă!😀

3-5

 

3 responses »

  1. Despre magia, despre energia transmisa sau conexiunea pe care o simtim instant cu anumite locuri s-ar putea scrie pagini intregi. O singura data am avut revelatia asta in viata si inca meditez la posibilele cauze. Pentru ca locul nu apartinea tarii noastre. Si pentru ca a fost o surpriza uriasa.
    Super aventura voastra, iar fotografiile sunt relevante.🙂

    Apreciază

    • Am avut-o și eu de câteva ori și nu prea îmi pot explica. Sigur, există câteva cauze posibile, dar sunt destul de generale. Că am o slăbiciune pentru cetăți. Ok, dar de ce rezonez cu unele în mod special, deși văd bine că obiectiv vorbind nu sunt cele-mai-cele din câte am văzut?🙂
      Vezi, cum e și cazul tău, o fi având legătură și cu factorul „surpriză”? Cine știe.

      E vorba de un loc de mai la Sud, oare?🙂

      Apreciază

      • Si eu am o slabiciune pentru cetati.😀😛
        Daa, de Parga.🙂🙂 Poate tocmai pentru ca am studiat foarte bine locul inainte de plecare si acolo m-am simtit ca acasa. Si in Praga am patit cam la fel.😛

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s