Electric Castle și ploaia infinită de descărcări emoționale

Standard

Mă simt întoarsă dintr-o lungă călătorie, deși spre deosebire de alții am castelul de la Bonțida aici aproape, la vreo 30 km distanță de oraș. Zilele petrecute în natură au mereu darul de a mă scoate din amorțeală și cotidian. Au fost patru zile de Natură la superlativ, iar festivalul este, poate, o lecție asimilată (conștient sau nu) de toți cei care aleg să fie un zâmbet la Electric Castle: aceea că da, e fain să-ți petreci timp în natură, căci natura-i frumoasă, doar că vremea „urâtă” e de fapt una dintre cele mai naturale chestii întâlnite în… Natură (natura aia cu N mare).

Să-ți petreci timp în natură înseamnă și ploi ce par a nu se mai sfârși, înseamnă mocirlă în cizme sau în cei mai frumoși papuci ai tăi, înseamnă și senzația aia nesuferită că nu-ți stă ție în putere să faci ceva și, treptat, acceptarea ei (măcar parțial, măcar temporar). Înseamnă să înțelegi odată că nu există vreme rea, există doar vreme care-i fix cum vrea ea. Capricioasă, insistentă, nepăsătoare. Cumva, festivalul de la castel a devenit contextul ideal să înveți lecțiile astea. Poate pentru că e un contrast cât se poate de mare între ce așteptări ai avea mergând acolo și ce îți dă vremea și natura.

Dacă mi-a plăcut la Electric Castle, n-a fost datorită concertelor în sine, nici datorită locului (îmi place castelul mai mult în liniștea lui cotidiană), nici datorită detaliilor organizatorice. Mi-a plăcut acel moment în care o mulțime de oameni asimilează o idee, o acceptă, o îmbrățișează și aleg să facă ceva frumos cu ea. Ideea că la toți ni se întâmplă cam aceleași lucruri și că, în fapt, chiar noi alegem cum reacționăm. Ideea că putem depăși stadiul de „uite ce ni s-a întâmplat” cu „uite ce am făcut cu ce ni s-a întâmplat”.

Din punctul acesta de vedere, a fost minunat la Electric Castle.
Momentul acela când n-ai mai avut nici măcar un centimetru pătrat de piele sau haină uscată sau semi-uscată pe tine (de la pelerină, tricou, până la șosete, chiloți și bocanci), când îți ieșea apa afară din papuc la fiecare pas pe care-l făceai în bălțile ce deveneau o singură baltă mare, și ai decis să sari și să țopăi în ploaie la concertul lui Skrillex, deși habar n-aveai ce-i cu muzica lui – acela e momentul electric.

Atunci am simțit că toți oamenii de acolo erau, cumva, conectați unul cu celălalt. Că toate măștile de ființe sensibile și pretențioase pe care ni le asumăm au fost puse deoparte. A fost bucurie sinceră și entuziasm pe fețele oamenilor. Și nu vezi asta prea des la concerte, festivaluri sau party-uri. Vezi oameni cool care se distrează, eventual. Dar lipsește, de multe ori, bucuria aceea spontană.

Revenind la chestii cotidiene: se putea mai bine, se puteau pune mai multe corturi, se putea face un drumuleț și către WC-uri (mai ales la cele de la main stage, adică… no.) – dacă tot au făcut atâtea drumulețe pe-acolo. Ar fi putut pune în vânzare pelerine și cizme, într-un loc vizibil și anunțat în prealabil. Food court acoperit, măcar parțial, de un cort? Să nu îți plouă în gură când mănânci, că în rest nu era problemă. Era excelent și dacă în ultima noapte de festival nu s-ar fi dat stingerea la farul din parcare și n-ar fi trebuit să orbecăiești după mașină. Și alte detalii de-astea care contează și arată că înveți din experiențele prin care treci. Cumva nu pot să nu mă întreb  de ce, totuși, mai ales după experiența de anul trecut, nu s-au gândit la un plan de rezervă, să ofere mai multe locuri de adăpostire pentru oameni în caz că plouă. Adică, să fie clar: plouă la Bonțida! :))

Simt că s-a mizat foarte mult pe faptul că oamenii se vor distra oricum. Ceea ce s-a și întâmplat și, oarecum, ploaia infinită de la castel a fost cea care a creat contextul pentru niște senzații și momente unice. Dar acesta e meritul oamenilor, al celor care au reușit să ia realitatea externă și să o transforme în experiențe frumoase.

Cu toate minusurile, ce s-a organizat… s-a organizat bine 🙂

Revenind la experiențe, ploi și descărcări emoționale și, mai ales la muzică, mi-a plăcut Enter Shikari. Cel mai mult, cred, în mod neașteptat. Mi-a plăcut o melodie de la God is an Astronaut, în mod special. Și vreo 20 de secunde de la Bastille. Atmosfera de la Argatu și cum cădea ploaia peste toate mânuțele ridicate în aer. Energia pozitivă adusă de Babylon Circus și cum sărea unul dintre soliști pe scenă. Și ultimele fărâme de energie ale noastre pe la concertul Congo Natty.

Nu știu, cred că Electric Castle poate fi un exercițiu de acceptare a lumii și a realității imediate, în ceva mod ciudat. E util să poți accepta situații asupra cărora nu ai control (gen vremea) și să te raportezi sănătos și frumos la ele. Aici cred că e farmecul festivalului de la Bonțida: faptul că adună atât de mulți oameni care, în ciuda condițiilor nu tocmai prielnice, reușesc să se simtă bine împreună, să se bucure de moment și să împartă cu ceilalți emoții pozitive 🙂

electric castle lucian nuta

Foto: Lucian Nuță

 

One response »

  1. Pingback: Tunelul Dragostei [Adventureee, ziua 4] | mmnemosyne

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s