Anomalisa. Din seria „Ce văd eu și ce văd alții”

Pentru o perioadă, mi s-a rupt filmul. La propriu, căci am adormit. Așa că cei care s-au ofensat și l-au acuzat pe regizor că personajul principal a cam violat-o pe femeia-copil cu care avea o aventură de-o noapte într-un hotel, poate au dreptate. Scena părea dubios de seacă, dar femeia-copil, cum au numit-o unii și alții, nu s-a opus, nici nu a luat vreo inițiativă, A STAT. Poate mi-a scăpat mie ceva, vedeam cam în ceață oricum. Nu pot să nu-mi amintesc de un individ care declara mândru că lui îi plac femeile care „stau”. În zona lui de confort stă și el, și acolo a rămas, evident. Revenind: unii și alții mai spun că pe finalul filmului, scenariștii, ca niște maeștri păpușari diabolici, i-au pus cuvinte în gură femeii-copil, doar pentru a-l scoate basma curată pe al nostru’. Se dezbat dileme morale aici. Drăguț. Nu înțeleg de ce toată ura se îndreaptă înspre regizor și scenariști. Adică, de ce urăști regizorul dacă nu îți place conduita morală a unui personaj? Există vreo lege nescrisă care susține că toate personajele dintr-o oarecare operă trebuie să se încadreze principiilor tale morale? Că trebuie să fie de bună-credință și să ia cele mai bune decizii? Nu-i ca și cum prietenii tăi o fac. Nu-i ca și cum tu o faci. Și cum adică „scenariștii i-au pus cuvinte în gură”? 🙂 Nu ăsta-i rolul lor? Pe tot parcursul filmului i-au tot pus cuvinte în gură. Și pe final, pentru a adresa și problema este sau nu este considerat viol un act sexual cu o persoană naivă și imatură? , zic că NU. Dacă  DA, peste 85% dintre bărbați ar fi niște violatori în serie ce profită de toate femeile imature din lumea asta. Poate în sens invers procentul e chiar mai mare 🙂 Sigur, nu-i moral și nu-i frumos să profiți de o femeie vizibil naivă, care în mod evident nu îți înțelege intențiile. Nu-i moral, dar nu-i viol.

Discuțiile despre moralitate în ceea ce privește filmul m-au plictisit rapid. Cred că unii nu reușesc să vadă imaginea de ansamblu, se blochează la stadiul bine vs rău, judecă lumea prin prisma propriilor principii morale, cu o rigiditate de care nici nu-s conștienți. Unii trec de stadiul ăsta și analizează la modul serios și foarte serios. Teoria cea mai bine argumentată este că tot filmul e de fapt un vis erotic sau mai degrabă o halucinație / reinterpretare a realității de către un personaj frustrat sexual și social, cu dezechilibre psihice serioase, care are un mic… moment… cu o păpușă sexuală japoneză.

Discuțiile, teoriile și dezbaterile despre o operă cinematografică pot fi foarte antrenante. M-am lăsat furată de interminabilele argumente și contra-argumente pentru o teorie, o explicație a filmului sau pentru o alta. Am trecut de la indignare (ref. principii morale), la câte o sprânceană ridicată și la maximă uimire. Poate chiar am dormit prea mult în timp ce se derula filmul :)) Oricât de absurdă și de-a dreptul ciudată ar părea teoria cu păpușa, dacă urmărești foarte-foarte-foarte atent anumite scene, are sens.

Anomalisa mi-a întipărit în creieraș o idee frumoasă. Eram curioasă dacă și alții au văzut asta și am descoperit că… nu neapărat. Aparent, filmul e (și) despre o femeie-copil aproape violată de un individ dereglat și despre frustrări sexuale și halucinații (foarte plauzibil). Dar eu nu am văzut asta. Finalul, pe cât de trist (?) și ciudat, m-a lăsat cu un gând, ca un semn de întrebare.

Pe tot parcursul filmului, toți oamenii cu care omulețul nostru interacționează au aceeași voce, același chip. Monotonia unor astfel de interacțiuni e înfricoșătoare. Excepție e Lisa, care are propria ei voce. Ea pare a fi anomalia acestei lumi. Am empatizat cu personajul masculin, oricât de dezagreabil ar fi el. Paranoia care se instala pe măsură ce apăreau noi personaje, care rosteau cu aceeași voce aceleași fraze-clișeu rostite de alții, cu același chip și aceeași expresie, nu-i atât de îndepărtată de cum ne simțim uneori și noi, când interacționăm zilnic unii cu alții. Însă întâlnim din când în când o persoană care ni se pare mai specială, care are propria ei voce, unică, diferită de restul. Și vrem să profităm de momentele astea, să ne eliberăm din monotonia cotidiană atât de sufocantă. Doar că, știm bine, „farmecul” dispare, uneori chiar a doua zi, dimineața.

Și te întrebi: și-a pierdut brusc  persoana farmecul și vocea… sau ești tu incapabil să vezi și să asculți cu adevărat oamenii din jurul tău, să descoperi ceea ce-i face unici, pe fiecare dintre ei?

Mă simt și eu uneori sufocată de monotonia interacțiunilor cotidiene. Și, poate, îmi aloc dreptul să fiu nemulțumită de gradul de „interesant” cu care-i onorez inconștient și involuntar pe oamenii din jurul meu. Anomalisa mi-a plantat în minte imboldul de a descoperi anomaliile din fiecare Lisă pe care o întâlnesc. Cumva, eu sunt cea care îi vede și îi aude pe oameni. Sunt propriul meu filtru. E responsabilitatea fiecăruia dintre noi să aibă o voce, dar și să distingă vocile celorlalți.

Nu putem doar aștepta entertainment de la alții, stând cu simțurile blocate, îmbufnați, pe întuneric. Putem căuta.

Nu știu ce film au văzut unii, dar eu, așa semi-dormind, am văzut că aș putea, măcar uneori, ca exercițiu, să schimb ochii și urechile cu care-i percep pe omuleți.