Haiganu. Fluviul Șoaptelor

Standard

,,Mii. Mii de șoapte. În fiecare secundă, neobosite, de nestăvilit. Ca o apă. Ori ca un popor de greieri ce aleg să cânte în același timp. Mii.”

Pe vremea când începeam să răsfoiesc primele câteva numere din benzile desenate românești (da!) ,,Harap Alb continuă„, mi-era tot mai clar că personajul principal, din punctul meu de vedere, era Ochilă. Noul Ochilă, reinventat și (re)definit, zis Haiganu. Într-o vreme, îmi trecea prin cap să îmi cumpăr și un tricou cu Zeul osândit. Singurul dintre Cei Mari care colindă pământul. Mi-era, de altfel, destul de clar că nu atât benzile desenate în sine mi-au stârnit curiozitatea în ceea ce-l privește pe Haiganu, cât acele câteva pagini de foileton, ce apăreau în fiecare număr. Mi-am spus că și dacă benzile desenate n-ar avea nici o valoare (nu-i cazul, dar pentru a puncta ideea), mi-aș lua revistele pentru acele câteva pagini de Fluviul Șoaptelor.

Nu mai citisem texte scrise de un autor român contemporan, texte literare, fantasy în acest caz, care să mi se strecoare în minte și să mă învăluie atât de puternic într-un fel de ,,vrajă” întunecată. (De altfel, sunt destul de habarnistă când vine vorba de scriitori români din zilele noastre.) E o atmosferă apăsătoare în rândurile scrise de Marian Coman, dar nu una care te distruge emoțional, cum o fac unele cărți, ci una care îți ține mintea captivă. Fără o altă asemănare evidentă între romane, am mai trăit o astfel de experiență cu ,,Un veac de singurătate” al lui G.G. Marquez.

,,Haiganu smulgea uneori din mulțime o singură voce și o asculta cu atenție, în timp ce, în fundal, Fluviul Șoaptelor continua să murmure. Parcă mai liniștit. Parcă mai puțin răutăcios. Parcă mai înțelegător. Și așa reușea să adoarmă.”

Coperta_Haiganu-580x798

Fluviul Șoaptelor, primul roman din trilogia lui Haiganu, a fost lansat oficial cândva spre sfârșitul anului 2015, în cadrul unui turneu de promovare prin țară. M-am ales cu autograful lui Marian Coman și al lui Andrei Moldovan (omul cu ilustrațiile) și cartea a devenit parcă mai prețioasă. Poate e stupid, dar are valoarea umană, dincolo de rândurile scrise🙂

IMG_20160309_215313

Discutam cu Darius, chiar zilele trecute, despre arta din România, despre artiști și despre statutul lor. Despre cum se simte încă o teamă de a-ți lăsa creativitatea să zburde, de a explora noi teritorii. Despre tipare și autolimitare. Cumva, Haiganu e revigorant din acest punct de vedere: elemente preluate din mitologia traco-dacă sau din folclorul românesc, alături de personaje îndrăgite smulse din poveștile copilăriei și puse într-un univers mult mai complex, mai dinamic, se armonizează într-o poveste inedită.

Ochilă a părăsit lumea basmului și a pășit în teritoriul fantasy-horror. Acțiunea se petrece cu câteva secole înainte de venirea pe lume a faimosului Harap-Alb, dar avem deja personaje pe care le recunoaștem, deși foarte vag, în rândurile romanului: Haiganu (Ochilă), Moroianu (Spânul), Nedelia (Sfânta Duminică), Ziraxes (Împăratul Roș) sau Cerbul (cel cu pietre prețioase…). Vag… deoarece în rândurile scrise de Marian Coman nu te vei putea simți ca-n basmul lui Creangă.

labimg_580_pagina_interior_haiganu

E o lume cu totul nouă, cu propria-i geografie și istorie, cu ființe grotești și fantastice, cu propriile-i legi de guvernare.

E o lume sumbră și întunecată. O lume în care copii orfani ajung pe mâinile vreunui Dekibalos, căpcăun cu apucături oribile, doar ca să conștientizezi rapid că se poate mai rău: o lume care își poartă războaiele pe spatele copiilor, copii ce își pierd inocența și, curând, umanitatea. Copii ce își pierd vocea:

,,Apoi, Haiganu îi văzu pe ceilalți copii, toată Armata Orfanilor încolonată perfect, cu bâtele, furcile, topoarele ori săbiile strânse în mâini. Iar lucrul care-l uimea cel mai mult pe Haiganu nu era mulțimea de copii transformați în monștri, nu leșurile adunate în mormane, nu templul care încă ardea mocnit, ci mai cu seamă liniștea. Niciun gând, niciun geamăt, nicio voce nu se ridica din Armata Orfanilor, niciun cuvânt nu sărea de acolo în Fluviul Șoaptelor.”

Zourazi e copilul prin vinele căruia curge sânge de mag. Iar în sângele magilor, se spune că, au scuipat zeii. Tinzi să crezi că o fi vreo poveste inițiatică aici, cu eroul ales, mica excepție care va salva lumea. Povestea lui Zourazi urmează însă un fir neașteptat, din primele până în ultimele rânduri ale romanului. Legătura ,,puiului de mag” cu Zeul Osândit devine destul de evidentă, poate prea devreme în cursul poveștii, însă e fascinantă prin dinamica ei pe măsură ce se desfășoară acțiunea.

Haiganu nu e un personaj frumos. Nu e personajul ,,bun”, poate nici măcar personajul principal. E ,,zeul învins, ființa cu un singur ochi, cel-în-care-nu-crede-nimeni, marele uitat, cel aruncat din lumea Celor Mari în cea mai mică dintre lumi, osânditul, Haiganu, pe numele său din prima limbă a lumii…”.

Osândit să colinde pământul până la sfârșitul timpurilor și să poarte veșnic cu el toate gândurile, toate vocile lumii. Osândit să nu aibă un moment de liniște, să îi aibă în minte pe toți oamenii, de pretutindeni, să le audă suferințele, nevoile, nemulțumirile, să le cunoască demonii și slăbiciunile.

L-am simțit pe Haiganu asemeni omului contemporan, bombardat constant de informații și de prezența celorlalți, dar trăind într-o singurătate cruntă. Și tocmai când te apucă disperarea și simți cum izolarea și prezența sufocantă a tuturor oamenilor devin insuportabile, auzi o voce clară de copil:

,,-Hei! E cineva aici?…”

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s