Povești cu oameni și câini prin Moara de Pădure…

Ceasul deșteptător răsună între munți, la unison. Sunt glasuri canine, pasiv-agresive, ce te fac să treci pragul satului cu urechile ciulite și ochii larg deschiși.

Aș ignora alarma telefonului, dacă n-aș ști că mă așteaptă lume. Îmi plac diminețile, dar nu după trei ore de somn, când mă iau frisoanele doar la gândul că trebuie să mă ridic din pat. Să o sun pe Iulia… să o rog să mă ierte… sunt prea obosită, am organizat plecările și voluntarii până târziu, după miezul nopții (noroc cu Feri și gomboții ăia buni!)… sigur ar înțelege, sigur s-ar descurca…

Văicăreala se încheie odată cu ieșirea din casă. Încă nu e ora 06:00, încă orașul e amorțit, într-o liniște deplină. Pe Eminescu ne așteaptă Rakosi V., căci mergem la munte cu-n taxi: mici detalii ce îmi fac mintea să zâmbească (fața încă-i adormită). Dacă aș fi știut că la sfârșitul drumului voi da peste o iubire uitată, rămasă ani de zile în așteptare, n-aș mai fi dormit deloc.

***
De aici încolo, drumul îmi este familiar. Pe-aici mergeam cândva, de mult, înspre Valea Ierii, la cabană. Nu băgasem niciodată în seamă satele prin care treceam, doar stânci și curbe, vreo clădire dărâmată, rămasă în paragină cu anii. Acum urmărim cu atenție, toți patru, tăblițele ce marchează intrarea în sate.

,,Aici, oprește, oprește. Moara de Pădure, e primul sat. Pff, mulțumim, ne descurcăm. Da, pe jos o vreme, vedem noi, sunt vreo nouă sate în total în comună. Da, vine mai târziu să ne ia cu mașina primăriei, acum e prea devreme să-i dăm trezirea.’’

Taxi-ul se îndepărtează de noi, pornește din nou spre Cluj. Iar mașina primăriei nu va mai veni niciodată după noi, să ne scutească de rătăciri prin sate de munte. Pe cât de dezamăgitor, pe atât de norocoși suntem. Dacă ar fi venit să ne ajute, după cum ne-au asigurat cu o zi înainte, am fi ajuns în toate cele nouă sate, după cum era planul și scopul. Dar câte comori am fi ratat, câte experiențe frumoase, câte clipe suspendate în timp și creionate pentru totdeauna în sufletele noastre pur și simplu nu ar mai fi fost!

Privim tăblița. O fi vreo moară în sat, prin pădure? Nedumeriți, curioși, încă timizi și nu chiar cuprinși de spiritul explorator, intrăm în sat. E momentul în care o nouă alarmă se declanșează. E ceasul deșteptător al satelor de munte: un câine latră când trecem prin fața porții. La următoarea casă – a doua casă din sat, un altul s-a trezit și se agită și el. E doar o chestiune de timp, un timp scurt, de câteva zeci de secunde, până când ne resemnăm cu ideea că tocmai am trezit tot satul.

De-acum, însă, ne consolează razele blondului. S-a ivit molcom deasupra pădurilor de brazi și ne spunem, cu jumătate de gură, că oricum s-ar fi trezit deja și oamenii.

Urmăm șoseaua, căci Moara de Pădure e un sat atipic de munte, se întinde de-o margine și de alta a drumului. Eu și Iulia suntem cu agendele și pixurile în brațe, Robert (/Paul/Bogdan 😛 ) și Alexandrina își dezmorțesc aparatele de fotografiat. Suntem un grup ciudat, aș zice, după privirile nedumerite ale sătenilor.

Pe stânga, niște haine lăsate pe pietre, lângă râu, la înmuiat. Pe dreapta, o căsuță albastră scoasă parcă din povești…

Ni se spune că nu-i nimic interesant de văzut pe-aici. Cumva confuzi, sătenii dau din cap și zic că nu, nu-i nimic de văzut. ,,Ce să fie, nu știu”.

După câteva nu-uri și nu știu-uri, începem și noi să credem că poate Moara de Pădure e doar atât, câteva case înșiruite de-a lungul unei șosele, câțiva câini matinali și câțiva oameni suspicioși. Înaintăm, fiecare adâncit în gândurile sau fotografiile lui.

Din spate, ne ajunge prima mișcare semnificativă din sat: o căruță cu doi oameni, trasă de un cal superb. Căruța pare că stă se se destrame, nici cei doi oameni nu sunt îmbrăcați tocmai în haine de sărbătoare, de aici și contrastul puternic între aceste detalii și calul atât de bine îngrijit.

Ajunsă în drept cu noi, căruța încetinește… Ne privim unii pe alții, Robert le zice oamenilor bună ziua, i se răspunde agale. Cei doi, soț și soție, continuă să ne privească. Robert îi întreabă dacă nu ne iau și pe noi într-o plimbare. Cum să nu, urcați.
De fapt, ne așezăm, e căruță ,,deschisă”, fără margini, specială pentru căratul lemnelor. Suntem serviți cu nuci, aflăm că animalul de a cărui frumusețe ne tot minunăm noi e sursa lor principală de ,,venit”, un mijloc de supraviețuire. Normal că au grijă de el. De-ar gândi mai multă lume așa, ne gândim.

Le spunem ce facem prin satul lor și, deja deznădăjduiți, le punem și lor aceeași întrebare. Chiar nu-i nimic interesant de văzut pe-aici? Nici o poveste, vreo legendă, ceva specific locului? Cred că ei sunt primii care se luminează la față (de fapt, cred că privirile li s-au aprins voios) când aud întrebarea.

Ba, sunt multe. Acolo uite, sus lângă stânci, e Cetatea lui Gelu. Apoi, undeva mai în față, pe partea asta…

Stați, cetate? Ce cetate? Sigur? Este o cetate aici?

Da, e aici aproape. Doar urcați pe-o cărare lată, v-o arătăm noi imediat, apoi la podulețul cu pârâul țineți stânga, apoi se îngustează cărarea dar tot urcați pe ea până sus. Vă arătăm. Nu știm ce istorie are, e cetatea lui Gelu, așa-i zic oamenii. Dar mai bine îl întrebați pe nea Ilie! E un bătrân aici în sat, toată lumea îl știe. Știe cred că toată istoria! Orice știe să îți zică. Umblă numa’ desculț de zeci de ani, că-i iarnă, că-i vară.

Așa. Pe partea asta, este o groapă, ca o grotă de-asta în pământ, fără fund. Așa se zice. Au încercat oamenii să îi dea de capăt și nu s-a putut. Cine știe. Și mai avem un bătrân în sat, nea Avram, are peste 80 de ani. E dogar și încă poate lucra cu un ciocan din ăla de 5 kile.

Parcă ziua a devenit mai senină pentru noi. Ne ridicăm de pe căruță, le mulțumim tot zâmbind de plimbare și de poveștile spuse și ne decidem să-l vizităm pe nea Ilie. Îl găsim la o răspântie de drumuri, unul asfaltat, unul de pământ. Nu i se vede casa, e ascunsă de copaci. Ni se spune, din vecini, că e ora la care obișnuiește să își bea cafeaua la o vecină. Cumva, ni se dă de înțeles, că vom fi privilegiați dacă va vrea să stea de vorbă cu noi.

Îl ,,prindem” când vrea să iasă din casă, din curte. Bătrânelul acesta e un izvor de povești știute și neștiute, pare a fi desprins din lumea hobbiților lui Tolkien. Mă tot gândeam că dacă celebrul scriitor ar fi avut vreo sursă de inspirație de pe meleagurile noastre, asta trebuie să fie: picioarele omului de munte, veșnic desculțe, umblate și trecute prin greutățile vieții, dar și prin bucuriile date de frumusețile naturii.

Nea Ilie e printre primii oameni ai satului. Când a ajuns el prin zona aceasta, când s-a mutat aici, erau ,,doar patru căși”. Dar a rămas aici, în Moara de Pădure, e martorul trecerii timpului. Anii nu au fost blânzi cu el, dar el își începe liniștit diminețile, pornind desculț prin sat, în căutarea unei cești de cafea pe la vecini care-l primesc cu brațele deschise.

Îl urmărim cu privirea, cu un strop de curiozitate și bucurie, emoții pe care le avem când întâlnim personaje ieșite din tiparul cu care suntem obișnuiți.

De aici, spre misterioasa cetate a lui Gelu. Va urma 

Din seria ,,Băișoara – Povești de iubire’’
Fotografi: Robert Igna & Alexandrina Mesaroș