Mira-m-aș

Plutiri pe valuri, pe spate, cu ochii în cer. Îmi râde creierul în hohote, dar strâng bine dinții să nu înghit sare. E colțul meu fericit. Timpul se oprește în loc, nimic nu mai există și totul există deopotrivă, acum, aici. Plutind în locul meu special și fericit, pe valurile Mării Tireniene, îmi permit luxul să hoinăresc cu mintea și în alte locuri fericite, în brațele cuiva, undeva pe-acasă…

Știi că ți-ai găsit locul când iubești anticipația regăsirii și familiaritatea ei, dar te simți de parcă acum trăiești pentru întâia oară senzația pură de bucurie, o simți visceral, cu toată ființa ta, o simți activ. Așa sunt valurile mării pentru mine. Retrăiesc de fiecare dată uimirea întâlnirii cu ele.

Pentru senzația de plutire pe valuri, cu privirile spre cer, nu există fotografii. O descoperi. Și redescoperi.

După ore de lenevit în apă, mă las purtată spre mal. Mai am de făcut câțiva pași și am părăsit marea. Apune soarele, încă o privire înspre picioare. Vezi că apa-i roz? Simți mirarea din tine cum crește și înclini ușor capul într-o parte. Pe mal, o mică și dubioasă creatură. Se adună oameni mirați în jurul ei.  Ce o fi? Încă trăiește. O studiem, o atingem cu rețineri, ne învârtim în jurul ei. Ne mirăm. Și ce frumos! Ce frumos să vezi oameni mari mirându-se sincer, spontan, făcând ochii mari și curioși!

Redăm mării creaturica, fără să scăpăm de uimirea apariției ei pe plajă.

De fapt, citeam un articol care mi-a stârnit amintirea creaturicii și mai ales a senzației de uimire, de mirare, care ne-a încercat atunci.

,,Ne trebuie un suvenir, fiindcă, în lipsa lui, ne temem să nu uităm. În trecut, în lumea în care minunarea era posibilă, existau exploratori și aventurieri; în lumea de azi, nu pot exista decât turiști. Călătoriile în necunoscut, de pe vremuri,  bogate în semnificații și, de bine sau de rău, absolut de neuitat, s-au transformat azi în triste pelerinaje către ceva văzut deja la televizor și dominate de o pseudo-veselie teatrală, având ca unic element memorabil suvenirurile de doi bani.”

,,Știind dinainte ce vom vedea, orice uimire se micșorează. Nu mai apare sentimentul de minunare. Mici doze de informare despre ceea ce vom vedea (o fotografie, un film) ne împiedică să receptăm în toată amploarea lor doze mai mari de informații (care produc minunarea), când vedem totul în lumea reală.” (Roberto Quaglia – Puterea imunologiei mimetice)

Panică pentru o secundă. Când a fost ultima dată când te-ai minunat cu adevărat de ceva? Când ai văzut pentru prima dată, cu adevărat, ceva? Din acest punct de vedere, parcă invidiez și eu omul secolelor trecute. Aproape că îmi vine să fug de toate fotografiile lumii acum, să nu îmi fure din minunare. Totuși, nu toți vrem să fim exploratori, nu toți ne mirăm bucuroși de creaturici ivite pe plajă, ce colorează apa în roz.

Putem călători virtual în toate colțurile lumii, putem studia toate speciile de animale existente (de la distanță), dar cum mimăm momentul unic de mirare și entuziasm pe care îl simți doar atunci când vezi ceva prima dată, când e acolo lângă tine și îl poți atinge?…