Teanc de cărți și spanac

Suntem cu teancul de cărți pe masă, proaspăt culese de la festival, învăluite încă în vraja noului. E un alt mod de a-ți falimenta viața, așa, cumpărând cărți incontrolabil. Sunt gânduri la pachet, idei pe hârtie, insule cognitive de explorat. Întotdeauna am avut un fel de curiozitate pasivă în ceea ce îi privește pe oameni, e acolo și e vie, dar nu intervine în cursul natural al desfășurării evenimentelor. Probabil am refulat prin cărți, curiozitatea mea a violat pagini întregi de gânduri și minți omenești.

Domnul de la masa alăturată privește curios cărțile. A crezut că ne plimbăm cu ele prin restaurante să le vindem. Sunt două (mici) teancuri, ce-i drept. Dar nu, ne e poftă doar de spanac și ochiuri și frigănele și papricaș de pui. Discutăm, nu mai știu ce. Uit conversațiile pe care le am cu cei din jur. Mi le amintesc apoi peste ani și ani, când nu voi mai știi ce să fac cu informațiile primite din sertarul mnezic. Domnul de la masa alăturată mai aruncă o privire curioasă, și încă una. Își face curaj în cele din urmă și ne întreabă ce cărți sunt pe masă și ce facem cu ele.

Le va răsfoi una câte una în minutele ce vor urma, va zâmbi nostalgic la numele unor autori, jurnaliști sau istorici clujeni ce apar pe coperta unor ,,Povești despre Cluj” și va ridica o sprânceană curioasă când va da peste ghidul autostopistului galactic. ,,Ce fel de carte o fi și asta?”, întreabă amuzat. Îi sună cunoscut, crede.

Spanacul ăsta e delicios. Și frigănelele. Frigănele. Doar în meniul restaurantelor am văzut denumirea asta pentru pâinea în ou. Domnul ne salută politicos și ne invită miercuri la un cenaclu literar, în Insomnia. Ciudată asociere. Ne spune amuzat că e prăpăd pe-acolo când îndrăznește vreun autor să își citească ultimele scrieri (de obicei, poezii). E supus unei ploi de critici, pe care trebuie să le asculte cuminte, trebuie să participe detașat la desființarea propriei creații. La final, i se acordă din nou cuvântul pentru a răspunde atacurilor și criticilor.

Știu că-i constructiv să primești critici, e imboldul necesar pentru a evolua, a te perfecționa în ceea ce faci. Dar arta am văzut-o mereu ca pe ceva subiectiv și interior artistului. Aproape ca pe un fel de sistem de credințe sau ca pe latura spirituală a fiecăruia dintre noi. O legătură specială și intimă cu Universul pe care o simți doar tu și pe care o exprimi și o împărtășești cu ceilalți așa cum simți tu că ar fi cât mai aproape de autentic. Și atunci, cine sunt eu să vin să îți critic ție modul în care ai exprimat niște trăiri și simțiri atât de intime și personale? Îți pot critica tehnica – abordare superficială și rece a unei creații.

Nu știu să interpretez poezii și nu aș putea să le privesc cu vreun ochi critic. Aș putea, nu cred că vreau. Dar domnul de la masa alăturată m-a făcut curioasă de cum decurge ritualul acesta literar de tăiere a mielului (=poetului). De cum el, poetul, se duce cu bună știință la ,,tăiere”, se lasă sacrificat. Mă întreb cât e joacă și cât e treabă serioasă în tot demersul. Câte idei, gânduri și trări scrise se spulberă imediat și câte supraviețuiesc…

Teancul de cărți e un fel de hrană care nu expiră. În rest, mi se strică mâncarea prin frigider.

9 gânduri despre „Teanc de cărți și spanac

  1. Mie imi facea mama friganele! Am incercat sa o raportez la protectia copilului pentru ca ma hranea cu paine, ulei si un pic de ou, dar n-am avut succes! Aparent in comunism mancarea e buna, atunci cand e.

    Mi-a fost frica sa o raportez si pentru painea prajita in untura, ca probabil o executau, si de, mai e buna prin casa, ca face curat.

    Apreciază

  2. Si eu consider criticile constructive binevenite. Conteaza foarte mult si din partea cui vin aceste critici si pe ce ton sunt facute. Daca iti expui creatia unui auditoriu flamand sa te desfiinteze cu orice pret, e pierdere de timp.

    Apreciază

    1. Mărturisesc că nu am mai dat curs invitației și nu am participat la cenaclu. Dar din spusele domnului respectiv, cam așa părea, că e un fel de desființare a oricărui îndrăzneț care-și citește acolo vreo creație literară 🙂
      Nu știu, pe mine m-ar inhiba treaba asta. Poate dacă vrei să te călești așa ca om, o fi ceva, dar nu știu cât de constructiv ar fi pentru actul artistic, de exemplu.

      Apreciază

  3. Iar legat de asta cu frica și critica… zicea Picasso că ”Every act of creation is first an act of destruction.” Deseori mă întreb cine e ”entitled” să-ți distrugă munca, dar cred în aceeași măsură că o altă perspectivă face un lucru de creație mai bun. Mie cel mai trist mi se pare atunci când mie îmi e clar ce vreau să zic – printr-o poezie, să zicem – și lumii nu face sens. 🙂 Acolo mă distruge. Iar dacă încerc să o explic … își pierde farmecul.

    Apreciază

    1. Să te gândești în momentele alea, când te intristezi, că oamenilor le e greu să înțeleagă și ceea ce, în aparență, e o comunicare directă. Până la urmă, poezia e tot o formă de artă, iar arta e subiectivă. Dacă pentru tine e clar ce ai vrut să zici, fiecăruia îi revine apoi șansa de a-și crea propriile semnificații. Lasă lumea să înțeleagă ce vrea, să își construiască înțelesuri 🙂 Cred că e printre puținele contexte în care chiar nu-i nici o problemă dacă fiecare înțelege altceva, e una dintre libertățile pe care ni le oferă arta.

      Mie mi se pare incredibil de greu, de exemplu, să verbalizez experiențele cu adevărat profunde și pline de semnificație. Oricât de bine aș scrie, orice stil aș aborda, mi se pare că esența adevărata a lucrurilor și a ideilor ce se nasc prin căpșorul nostru, uneori pur și simplu nu poate fi cuprinsă în cuvinte.

      Apreciază

Lasă un comentariu