Procesul de creație: Noaptea de Sânziene

Standard

[Articol scris pentru revista 21art, prin toamna 2014. Publicat acum datorită unui anume serial HBO🙂 ]

M-au fascinat mereu “rotițele” și mecanismele interioare ale oamenilor, eternele “cum” și “de ce”-uri în ceea ce-i privește m-au făcut să caut, curioasă, răspunsuri. În artă, ca și în știință, de exemplu, vedem și evaluăm, în cea mai mare parte a timpului, produsul sau rezultatul final. Aflăm concluziile unor studii științifice sau analizăm, observăm, apreciem și, poate, în cele din urmă, aplaudăm opera de artă în momentul în care ea este finalizată.

Acei dintre noi care pun preț nu doar pe destinația finală, ci și pe peripețiile călătoriei, vor cauta și savura entuziasmați și poveștile din spatele rezultatului final. Am descoperit de-a lungul timpului faptul că, uneori, actul creator sau procesul de creație reprezintă o operă de artă în sine. Modul în care aceasta ia naștere poate fi extrem de fascinant, uneori la fel de sau chiar mai fascinant decât lucrarea în sine.

De aici, probabil, interesul pentru jurnalele literare. Căci ce sursă poate fi mai bună decât autorul însuși pentru a descoperi cum și de ce a creat o anumită operă? Acele însemnări și notițe impulsive, mult mai puțin filtrate sau reformulate decât textele literare, mai sincere și mai spontane – ele ne întroduc în universul lăuntric al unui artist.

Noaptea de Sânziene, celebrul roman al lui Mircea Eliade, e considerat de foarte mulți critici, dar și de către cititori, un roman complet și complex. Cei care l-au citit au simțit probabil acea senzație de fascinație, da – cred că acesta ar fi cuvântul, inexplicabilă în care romanul este învăluit. E ca un vis. Ca o transă în care intri și aștepți, așa cum așteaptă și Ștefan, așa cum a așteptat și Eliade, să se întâmple ceva, acel ceva. Te apasă o neliniște, încerci să deslușești misterul, întreg romanul e ca o experiență onirică.

De unde a izvorât această poveste ? Cum au prins personajele viață ? Un scriitor creează de la zero o lume întreagă, în care noi pășim și, pentru scurt timp, ne-o revendicăm, devenim cetățeni, ne implicăm emoțional. Omenirea își pune întrebări care vizează Creația din cele mai vechi timpuri, poate e doar natural să ne intereseze orice proces de creație.

Citind Jurnalul lui Eliade, pe nesimțite, prin anul 1949, observi cum se strecoară o idee care va zdruncina universul lăuntric al acestui om, care îi va acapara energiile creatoare pentru câțiva ani buni și îl va determina să creeze o operă de artă, o nouă lume. Acum, în 1949, e momentul în care Eliade își amintește de un „fel de poveste” pe care și-o imaginase în perioada petrecută în Portugalia și sub a cărui vrajă trăise multe zile la rând: : „Trăiam aşteptând: să mi se întâmple ceva, să mi se dezvăluie ceva.”

După cum mărturisește în repetate rânduri, sub diverse forme, Eliade și-a iubit mereu, cel mai mult, cărțile pe care le plănuia, cărțile nescrise. Scria impulsiv, „inspirat”, pe moment, iar tot ce se prelungea și trebuia filtrat, devenea pentru el artificial și neinteresant.
Astfel, la foarte scurt timp, în același an, Eliade începe să scrie Noaptea de Sânziene. Își stabilește numărul maxim de pagini – fapt ce îi impune automat necesitatea unei proze condensate. Își pregătește instrumentele de scris, renunțând la creioane din dorința de a salva manuscrisele.

Mulți artiști își văd viitoarea operă ca rezultat final, în cele mai mici detalii, încă dinainte de a începe procesul de creație. Motiv pentru care am găsit interesant faptul că Eliade știa doar începutul și sfârșitul romanului, în momentul în care a început să scrie. Poate tocmai această spontaneitate și acest mod impulsiv de a scrie au conferit literaturii sale un farmec și un mister, de multe ori, irezistibil.

„Eu, când „văd” un roman în liniile lui mari (mai precis, când văd începutul şi personajul principal), mă şi apuc să-l scriu. Şi romanul se face pe măsură ce înaintez în redactarea lui. De aici, mai ales în vechile mele romane, şovăiri, inconsistenţe – şi multă umplutură. Improvizez în fiecare seară ceea ce va trebui să scriu în timpul nopţii. Uneori, încep capitolul fără să ştiu ce se va întâmpla, ce personaje vor interveni etc. Dacă aş avea răbdarea să scriu un roman de două ori sau să-mi pierd multe ore filmându-l mental şi alegând episoadele cele mai semnificative, cele mai intense, aş deveni poate şi eu un „adevărat romancier”. Dar, ca şi la cursurile şi conferinţele mele, eu nu sunt „inspirat” decât când văd un lucru pentru întâia oară. Tot ce e chibzuit, filtrat, revizuit – mi se pare artificial.”

În acest prim an de creație, îl vei descoperi pe Eliade mulțumit, de câteva ori, de paginile scrise la roman, însă acest lucru se va schimba radical în cei doi ani care îi urmează. Da, remarci uimit că au trecut doi ani de la prima menționare a nopții de sânziene în Jurnal și, totuși, toate aceste însemnări, disparate în cei doi ani, au o continuitate a lor, un fir misterios invizibil care le leagă și le separă de toate celalalte rânduri din Jurnal.

În 1951, Eliade își notează în Jurnal, referitor la Noaptea de Sânziene: „Mă reîntorc adesea cu gândul la romanul meu. Foarte multe pasaje mi se par stridente. Mă tot întreb: cum s-ar putea oare scrie firesc, simplu, „credibil” despre lucruri atât de „mari” ca trecerea timpului, dragostea, miracolul întâmplărilor? Şi fără a recurge la cele 2000 de pagini la care avea dreptul Tolstoi?…”

O ușoară insatisfacție, un simplu of se vor transforma în curând într-o cruntă nemulțumire și dezamăgire. Eliade nu se dezice de la imaginea scriitorului, artistului, omului de geniu perfecționist și autocritic. Să fi fost textul inițial într-adevăr atât de „surprinzător de artificial” sau „iremediabil mediocru”? În mod clar, iremediabil nu a fost. Citind aceste pagini de jurnal, parcă încolțește în tine curiozitatea de a vedea cu ochii tăi etapele procesului creativ. S-ar diminua oare impactul operei de artă asupra noastră dacă am intra în contact cu aceasta, în diversele ei etape de creație, sau, dimpotrivă, am aprecia-o înmiit tocmai pentru că am asistat la fiecare piesă de puzzle adăugată treptat, cu migală ?…

Iată surprinzătoarele nemulțumiri, autocritici, revizuiri și remarci negative cu privire la viitorul roman:

,,Am încercat să recitesc începutul romanului. Imposibil! Surprinzător de artificial. Mă întreb cum am putut crede în asemenea pagini. Va trebui să refac tot începutul. Dar cum şi când? Nici unul din personajele principale n-are consistenţă. Scriam „inspirat” – şi totul mi se părea „frumos” pentru că îmi visam visul meu şi nu vedeam textul pe care îl scriam.”

,,M-am tot chinuit, săptămâna aceasta, încercând să „salvez” romanul. Uneori, eram deznădăjduit: totul mi se părea iremediabil mediocru, factice, de prost gust chiar. Dar cred că am găsit, sau sunt pe cale de a găsi, o soluţie: să renunţ la întâmplările incredibile şi la atmosfera de feerie din primele zeci de pagini, să le prezint numai ca o dorinţă – absurdă şi totuşi logică – a lui Ştefan, să concentrez întreaga acţiune.”

”Mă oprisem la o versiune care, acum o săptămână, mi se părea bună. Recitind-o în textul dactilografiat de Christinel, mă deprimă. Câteva pagini excelente; restul, foarte oarecare, umplutură. Este tocmai ce mă indigna în versiunea 1949: e scris ca să fie scris, nimic altceva. Nici un efort creator.”

”Sunt furios că, în 1949, m-am apucat de acest roman absurd. Aş fi putut relua urmarea Huliganilor (acele aproape cinci sute de pagini scrise…) sau aş fi putut inventa altceva, care să-mi îngăduie desfăşurarea actualelor mele posibilităţi. Dar am ales un subiect care mă exasperează prin dificultăţile şi imposibilităţile lui.”

Fiecare pagină de jurnal care amintește de „Noaptea de Sânziene” se înscrie parcă într-un ciclu atemporal. Viața omului Eliade continuă, își urmează cursul firesc, au loc evenimente importante – simți trecerea timpului! De fiecare dată, însă, când gândurile sale se îndreaptă înspre roman, te regăsești într-o zonă crepusculară, asemeni celei în care a fost plasat Ștefan, personajul romanului, unde timpul parcă a stat pe loc. Consecvența cu care această senzație atemporală te învăluie la simpla menționare a nopții de sânziene în jurnal este cauzată, desigur, de trăirile scriitorului – care nu se desprind de acel fir invizibil ce le leagă, indiferent de evenimentele și timpul exterior ființei. Iată cum, procesul de creație este atemporal, are propriile lui coordonate, independente de lumea aceasta.

Eliade mărturisește, în același an 1951, că se simte „devorat pe îndelete de o neînţeleasă tristeţe care, până la urmă, mă secătuieşte” de fiecare dată când lucrează la roman, o tristețe și, aș adăuga, o neliniște și un freamăt al ființei care îți sunt transmise și ție, ca cititor. Simți cum e măcinat, îi simți zbuciumul sufletesc și intelectual de fiecare dată când se gândește la Noaptea de Sânziene.

Treptat, până în 1954, în următorii doi ani așadar, observi o oarecare acceptare a posibilităților și imposibilităților scrierii acestei povești, o maturizare psiho-literară în ceea ce privește acest roman, căci Eliade reușește treptat să își clarifice rolul fiecărui personaj, iar acea tristețe de care aminteam mai sus își găsește explicația ca fiind o posibilă anticipare inconștientă a sfârșitului.

Șocul pe care tu îl simți, în calitate de consumator de artă, are loc în momentul în care conștientizezi că el, scriitorul, Eliade în acest caz, descoperă misterul poveștii deodată cu tine, descâlcește ițele pe măsură ce înaintați împreună în Noaptea de Sânziene. Eliade a descoperit semnificațiile simbolurilor și întâmplărilor (reîntâlnirea, căutarea, mașina) pe măsură ce povestea prindea contur, pe măsură ce scria, pe măsură ce se apropia, cu fiecare cuvânt așternut, de scena finală, din pădure. Își dă seamă și el, uimit, că ceea ce își imaginase inițial ca reprezentând sfârșitul, avea, de fapt, o cu totul altă semnificație…

Jurnalul reprezintă mici frânturi, o mică ușă de acces înspre procesul de creație care a avut ca rezultat o capodoperă literară. Terminând de scris romanul, observi cum toate frustrările, neliniștile, zbaterile interioare ale lui Mircea Eliade s-au domolit. Te face să ridici nedumerit din umeri, iar comparația dintre scriitorul care dă naștere unei povești și un suflet bântuit de o entitate ce ține morțiș să prindă viață, să se manifeste în lumea noastră, e aproape inevitabilă. Noaptea de Sânziene pare să fi fost o forță independentă, înafara controlului autorului, pare să se fi creat singură…
Toate nemulțumirile s-au transformat, în cele din urmă, într-o satisfacție pe măsură. Povestea procesului de creație, măcar ea, are așadar un final fericit… :

„Nimeni nu cunoaşte mai bine decât autorul lipsurile, defectele, excesele unei cărţi. Îmi dau seama de tot ce e ratat, strident, ieftin sau fals în Noaptea de Sânziene. Dar asta nu-mi adumbreşte admiraţia pe care o am faţă de această carte, fără îndoială lucrul cel mai bun pe care l-am scris până azi. Uneori, ascultând elogiile adresate altor cărţi ale mele de către oameni pe care-i admir şi-i iubesc, îmi îngădui un zâmbet secret. Îmi spun: cât sunteţi de perspicace, de inteligenţi şi de cultivaţi, n-aţi văzut…
Reflecţia aceasta e cu atât mai inocentă, cu cât nu există nici un mijloc de a le arăta ceea ce nu izbutesc să vadă.”
(Mircea Eliade, Jurnal – 1957)

5 responses »

      • Mi-am schimbat, da:D
        Eliadă pentru că, asemeni maestrului, nu scriu plănuit. Eu nu pot decât în moment, într-o inspirație, ca într-un vis.
        Doar că, fiind o ucenică, niciodată nu duc la capăt. Scriu cât îmi e tușul atunci și am gata. Am foarte multe lucruri neterminate doar pentru că ori nu le văd sfârșitul, ori nu le văd începutul. Și rămân doar o wannabe. N-am disciplină.🙂

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s