Aș scrie despre…

Aș scrie despre cum a fost la București. Despre cum oameni care par ok, se dovedesc a fi niște ipocriți. Despre cum oameni care par superficiali se dovedesc a înțelege mai multe decât credeai.

Aș scrie despre cum am avut trei zile senine și frumoase acolo, în capitală. Despre cum mi-am dat seama că sunt prea înțelegătoare cu oamenii și le accept prea multe. Aș scrie despre niște turci care au făcut ca ziua de vineri 13 să primească o semnificație aparte, la modul cel mai ciudat posibil. Despre Ștefan, care m-a scos din starea aia ireală în care eram și m-a ajutat să îmi găsesc pentru o vreme locul și o oarecare liniște. Despre cum fiecare ne jucăm rolul în viețile altora și e important să știi care-i al tău și când trebuie să iei o pauză, să părăsești scena.

Aș scrie despre cât de dor mi-a fost de Sebi și despre cât de mult m-am bucurat să-l revăd. Au trecut doi ani de când l-am văzut ultima dată, în Iași. Au trecut doi ani și de când l-am cunoscut pe Ștefan. Au trecut doi ani de când a început totul să se prăbușească în mine.

Aș scrie despre cum am pierdut oameni dragi în ultimii ani. Poate unii citesc rândurile astea. Îmi pare rău că v-am pierdut. Îmi pare rău că nu mai sunt Iulia aia care vă plăcea vouă. De fiecare dată când încep să mă gândesc la nevoile și așteptările altora, calc pe mine. Și am călcat atât, încât nu mai a rămas mare lucru de terfelit. E vina mea că n-am fost selectivă și mi-a păsat de oameni, în general, în loc să-mi pese doar de unii.

Le-aș face o urare simpatică tutoror celor de care mi-a păsat, fie și pentru o secundă, și n-au meritat asta. Sunteți niște sugative emoționale egoiste. Nu știți să dați înapoi și nu știți să apreciați. Dar știți să vă scandalizați când nu mai primiți. Și nu vă mai suport.

Aș scrie despre cum râsul în hohote, alături de oameni dragi ție, e terapie curată și te face să uiți de toate. E singura formă de amnezie pe care o pot accepta. Aș scrie despre cum am băut atât de multă cafea și am dormit atât de puțin încât mi-a dat sângele pe nas. Și despre cum ne-am împrăștiat de râs la etajul 3 al unei clădiri dubioase. Și despre cum ne-am cunoscut mai bine unii pe alții.

Aș scrie despre cum cel mai chill loc din Centrul Vechi e un pub de metal rock. Despre cât de amuzant poate fi să rămâneți doar voi, barmanul și ANAF-ul în tot pubul. Timp de 2 ore.

Aș scrie și despre… Nu, n-aș scrie. Nu mai pot.

Aș mai scrie și despre bucuria și panica alergatului prin gară și spre peron, în speranța că (nu) ratezi trenul. (Pato, ți-am urmat și noi exemplul la scurt timp după plecarea ta – ne-am urcat în tren în ultimul moment)

Nu prea pot să scriu nimic din toate astea, nu așa cum poate aș vrea să o fac. Mă paște o criză de rinichi de toată frumusețea, iar durerea asta insuportabilă e singura care mă ține acum în priză.

Sunt fericită că l-am revăzut pe Sebi. Cu siguranță nu suntem cea mai tipică familie din lume, dar mi-e mai frate decât dacă mi-ar fi fost chiar frate. Sper să nu treacă alți doi ani până la următoarea întâlnire, căci ultimii doi au fost prea grei.