ce frumoasă-i lumea, ce foame și ce ger… :)

Standard

Fericire, cred că ăsta-i cuvântul.

Când, după o zi extenuantă, cu sănătatea la pământ, plimbări inutile până în celălalt capăt de oraș și o oră petrecută pe un autobus care se deplasează cu viteza melcului, ajungi acasă, te schimbi rapid de haine și intri-n panică. Ratez IAR concertul lui Raul. Când nu ratezi concertul – nu datorită punctualității tale, ci datorită barului defect în care se ține, când sonorizarea nu există și e lăsată problema pe capul celor care ar trebui doar să urce pe scenă și să cânte. Băăăi bar defect de Cluj ce ești, faptul că toată lumea îți știe tradiția de bar defect nu-i o scuză, mai ales când ai pretenții de loc unde se cântă live și te aștepți ca oamenii ăia ce cântă să îți aducă și clienți. Când până și dozatoru’ de bere e defect. Și comanzi o cafea. Apoi îți iei totuși și o bere.

Fericire când în cele din urmă ești înconjurat de oameni faini, când băieții rezolvă cu sonorizarea (parțial) și încep să cânte. Te afunzi în canapeaua pe care stai, bei când cafea, când bere, râzi și cânți. Te amuzi de tipul de la masa vecină care cântă mai tare decât Raul, aplaudă și are cel mai grozav păr de la Bob Dylan încoace.

Fericire din aia cu râs isteric atunci când doi prieteni de-ai tăi fac cunoștință așa: ,,Aaaa, tu ești fata aia cu gândul la care s-a masturbat istoricu’ ăla când era cazat la hostel în Cluj.” (trebuie să scriu și despre Cristi, genial om – apucături interesante, dar genial). Fericire cu semnul întrebării când vezi cum iubitul fetei în cauză își schimbă instant expresia feței și mai că-i ies ochii din orbite. Îi ador pe toți oamenii ăștia. Pe Raul, care face așa cunoștință cu Iulia, pe Iulia (căreia nu-i place să i se spună Cristina, așa că îi spunem tot Iulia), pe Adela, care râde mereu și te face și pe tine să zâmbești, cel puțin, pe Bogdan, pe care nu-l cunosc prea bine, pare un om serios, dar devine complice la cele mai dubioase idei ale noastre.

Cu ei am ajuns cândva după miezul nopții la un al doilea concert: Robin and the Backstabbers. A trecut mai bine de un an de când scriam pe-aici că vreau să îi ascult și eu live, că mi se par faini – în industria asta muzicală românească, cel puțin. Le știu maxim 5-6 piese, alea 4 din articolul de anul trecut și asta de mai jos. Am ajuns la concert și…. ce frumoasă-i lumea!

Nu m-am mai simțit de mult atât de bine la un concert. Și când zic ,,bine”, mă refer la acea stare de bine. Nu m-am distrat, nu am țopăit, nu am urlat, nici măcar nu am cântat, nu am aplaudat frenetic. Dar cât de bine m-am simțit! Să-i asculți și să-i vezi pe scenă e o relaxare, o infuzie de bine, de fericire, de muzică și act artistic deopotrivă. Oamenii nu fac spectacol, dar parcă sunt născuți să cânte, mișcările lor pe scenă vin atât de natural, muzica nu e ,,interpretată”, ci creată. Greu să pui în cuvinte senzația. E clar că nu-s ceva zei ai muzicii, sunt alții care îmi plac de o mie de ori mai mult. Dar nu țin minte să mai fi încercat starea asta de bine la un concert. De fericire…🙂

Și câteva poze cu ei, de la concert (fotograf: Robert Puțeanu)

Această prezentare necesită JavaScript.

6 responses »

  1. „Infuzie de bine”, n-am mai auzit de mult expresia asta si parca abia acum reusesc sa o cuprind cu totul si cu totul.

    Felicitari si la cat mai multe infuzii. N-am auzit in viata mea de Robin and the Backstabbers dar m-ai facut curios si recunosc, mi-a facut placere sa ascult. Multumesc.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s