Feelings are just visitors

Sunt perioade în care religiile lumii mă fascinează, îmi place să le descopăr rădăcinile, să le compar, să le cunosc miturile și legendele. E ancestralul din ele, acel ceva care te conectează cu esența omului primitiv, cu omul istoric, cu tine insuti poate.

Încerc să mă explic acum, cred. Eu nu cred în Dumnezeu, nu mă rog la vreo Ființă atotputernică, nu văd sensul Bisericii – de orice fel ar fi ea. Dacă ar fi să cred în vreo divinitate, mi-ar plăcea să fie o experiență personală, nu una socială. Dar ce să zic, eu sunt mai antisocială și am reacții adverse la multe aspecte ce țin de societate.

E foarte posibil ca în urmă cu ceva ani să mă fii amuzat ideea de guru și, mai ales, ideea unei turme de oameni care urmează vreun individ. Acum nu mă mai amuză, căci privesc fenomenul cu sprânceana ridicată a omului care vrea să înțeleagă un fenomen curios.

În urmă cu doi ani, prin vară, mă aflam într-un impas emoțional. Impropriu spus ,,impas”, căci eram mai degrabă copleșită de emoții negative, îmi începeam diminețile încercând să le fac față și să îmi adun puterile pentru a mă ridica din pat. Pe unii îi ajută să joace cartea Logicii în astfel de momente. Pe mine m-ar fi ajutat logica dacă atunci aș fi descoperit-o. Dar cum rațiunea și explicațiile logice nu erau vreo revelație pentru mine, nu prea ajutau în ,,lupta” cu emoțiile negative. Degeaba știam eu ce se petrece în corpul meu la nivel biochimic, degeaba înțelegeam și știam mecanismele care îmi declanșează și susțin stările respective, degeaba îmi dădeam argumente valide pro sau contra ceva – emoțiile și senzațiile alea erau tot acolo. Simțeam că nu pot să respir.

Privind în urmă, acum înțeleg de ce oamenii simt nevoia să se adune în jurul vreunui ,,vindecător”, să îl urmeze, să îi aștepte sfaturile și vorbele înțelepte. Pentru că e mai ușor. Îți iei toate grijile, toate întrebările fără răspuns, toate problemele, toate trăirile astea care te zdruncină interior și i le pui, simbolic, altcuiva în brațe. Valabil și pentru Dumnezeu – întotdeauna mă miră cum oamenii își încredințează soarta în mâinile lui – unii mai simbolic, alții mai pe bune. Eu nu pot. O fi vreo problemă generală de încredere 🙂

Spuneam că înțeleg pentru că, în vara de care aminteam, un prieten mi-a sugerat să mă uit la un video pe youtube. Era cu ,,ceva guru”, un nene de-ăsta cu oameni după el. Cred că l-am căutat pe google la un moment dat, eram curioasă cărei religii îi aparține, deși pare a fi mai mult un sistem filosofic-spiritual. Mooji vorbește despre enlightment și despre awareness, îndeamnă oamenii să nu se identifice cu funcțiile corpului și ale minții. În ultimii doi ani, am mai văzut și alte video-uri cu el.

Însă unul singur mi-a rămas aproape de suflet, din simplul motiv că a fost exact ceea ce aveam nevoie să aud atunci. Dincolo de ce spune, e modul în care o spune. Mă fascinează și acum vocea și privirea lui, iar pe parcursul video-ului sunt câteva momente în care zîmbește – e un zâmbet care trece dincolo de orice bariere, parcă îi învăluie pe toți din jurul lui cu el. E ușor să vrei să fii în preajma unui astfel de om, înțeleg de ce oamenii ajung să renunțe la viața pe care o au și să se dedice în totalitate asimilării învățăturilor unui astfel de guru. Din păcate sunt destui care profită de poziția lor și îndeamnă oamenii la tâmpenii, dar să nu mă indispun.

Mi-am amintit azi de Mooji pentru că mă întreba cineva cum să treacă peste niște probleme emoționale. Nu știu. Pe unii îi ajută mersul la psiholog, pe alții îi ajută o conversație logică dpdv argumentativ, unii au nevoie să se distreze și să socializeze pentru a uita, alții au nevoie de timp cu ei înșiși. E nevoie să descoperi ce funcționează pentru tine, iar de fiecare dată e posibil să funcționeze ceva diferit. Eu… mi-am pus atunci sufletul în brațele unui vechi prieten și am ascultat un video de 10 minute pe youtube.