Lecturi pe troleu: Idiotul și Dragostea nu moare

Linişteee, liniştee, liniştee. Îmi tot rog creierul să tacă, nu să tacă – să se liniştească, să nu mai zburde într-o mie de direcţii, să îşi ia un fir de gând şi să-l descâlcească până la capăt. Parcă scrisul ajută. Mă obligă să urmăresc literă cu literă un gând. Pauză de închis geamul.

Am tot citit în ultima perioadă. Nu mult, ci des, chiar zilnic. Niciodată nu am fost prea organizată cu lecturile, citesc ca o apucată când… mă apucă, iar apoi pauză o vreme. Apoi, din nou. De ceva timp însă citesc în mod regulat, dimineaţa şi după-masa, pe troleu, pe drumul înspre birou / casă. E chiar productiv obiceiul, căci întotdeauna mă gândeam cu regret la toţi timpii aceia irosiţi pe mijloacele de transport în comun, când stai şi te uiţi în gol sau observi ciudăţenii.

Fotograf: Mihail Onaca

Pe troleu, l-am cunoscut – în sfârşit – pe Dostoievski. I-am tot amânat pe marii ruşi, hehe. N-aş putea pune degetul pe vreun motiv anume. I-am amânat. Doar Cehov a ajuns la mine, din greşeală, pe vremea când făceam parte din vreo trupă de teatru. Acum, am citit Idiotul. Greoi şi încetişor ca melcul.
S-a întâmplat un fenomen interesant cu Idiotul ăsta. Deşi citeam cu interes şi îmi plăcea la momentul prezent, după ce lăsam cartea din mână, nu mai simţeam nici dorinţa, nici interesul de a relua lectura. Dar repet, în momentul în care făceam totuşi asta, îmi plăcea cartea. Şi uite-aşa am tot purtat Idiotul cu mine vreo două luni.
Ca primă impresie, Dostoievski îmi pare un pictor virtuoz al comportamentelor nu atât umane, cât sociale. Observator excelent. Îşi construieşte personajele într-un mod tulburător de verosimil – valabil şi în cazul personajelor aflate mai la ,,extreme” şi care pot să apară şi să fie percepute ca ireale, care nu reprezintă tocmai un tipar al oamenilor pe care îi întâlnim zi de zi. Impresionant cu câtă migală a construit imaginea şi caracterul fiecărui personaj din roman, fie că personajul era vreun principal, fie că era mai de umplutură. Dacă ar fi să citeşti un paragraf care să surprindă un anume personaj, dar fără ca numele acestuia să fie menţionat, l-ai recunoaşte. Personajele lui Dostoievski au … contur.
Despre prinţul Mîşkin? Interesantă coexistenţa în el a două trăsături care, cel puţin în aparenţă, se bat cap în cap: spiritul de observaţie, capacitatea de a înţelege esenţa oamenilor din jurul lui şi naivitatea şi încrederea oarbă, până la ridicol de câteva ori, pe care o are în oameni.
M-a fascinat mai degrabă ingeniozitatea cu care au fost construite personajele, talentul scriitorului deci, decât povestea în sine. Poate de-aici și dezinteresul meu față de carte și faptul că nu îi simțeam lipsa – nu a existat acea curiozitate de a urmări o evoluție… a ceva.

În paralel cu Idiotul, am citit și Dragostea nu moare, de Maitreyi Devi, romanul-replică al eroinei care l-a făcut celebru pe Eliade. Peste tot, am observat că cele două romane, celebrul Maitreyi al lui Eliade și  Dragostea nu moare, al Maitreyiei Devi, sunt prezentate ca ,,varianta lui vs varianta ei”. Pe când mie mi se pare puțin deraiată alăturarea și compararea lor la modul acesta. Romanul lui Eliade e literatură – pornește de la niște întâmplări reale, așa cum se întâmplă în cazul multor opere literare, însă autorul aduce o doză bună de imaginație și își pune în funcțiune niște procese creative și de creație. Așa că, deși am înțeles parțial motivul pentru care Maitreyi s-a simțit atât de ofensată de ce a scris Eliade, mi s-a părut și că exagerează și că ea, mai ales în calitate de scriitoare, la rândul ei, ar fi trebuit sau ar fi putut să înțeleagă. Dar nu a înțeles și nu l-a înțeles nici pe el. Așa cum, citind și gândurile ei, îți dai seama cât de puțin a înțeles și Eliade (sau să-i zicem Alan) ce era în mintea acelei fete de șaisprezece ani, dintr-o cultură atât de diferită și atât de instabilă la vremea respectivă. Deși, știindu-i creațiile literare, chiar dacă ar fi înțeles, ar fi preferat mereu misterul, semnificațiile ascunse și subînțelesurile neînțelese.
M-a amuzat puțin să îl descopăr pe Eliade, cel ajuns la bătrânețe, să îl văd prin ochii ei (a avut loc o reîntâlnire între cei doi). Și l-am descoperit așa cum îl ghicisem și din Jurnalele sale. Un bătrânel acru, rigid în ideile lui, ținându-se cu dinții de principiile lui și de modul în care a ales să vadă și să trăiască lumea. Iar asta îi dă o aură de mistic și de visător neînțeles, chestie ce compensează acea rigiditate și acel orgoliu pe care le afișa mai mult sau mai puțin voit.

Cred că sunt multe de spus despre cărțile astea două și, de altfel, au făcut-o deja alții mai bine decât mine. Concluzie: nu sunt cărțile mele de căpătâi și nici nu sunt printre preferatele mele, dar merită a fi citite – din motive mai ,,lăturalnice”.

Acum am luat la citit, tot pe troleibus, ,,Despre dragoste și alți demoni” (inspirat titlu!) de G.G. Marquez și ,,Eu, robotul” – Asimov. O combinație ciudată, nu știu cum să vă zic :))