nu știu titluri.

Cred că azi, de vreo 15 minute încoace de fapt, am îndrăznit să sper că mă voi simți mai bine. Știți momentele alea când îi promiteți lu’ doamne-doamne că dacă vă scapă de vreo problemă, toată viața voastră nu veți mai călca strâmb, veți fi buni și simpatici, generoși și înțelegători cu toată lumea ? Cam la o disperare similară am ajuns și eu. Mă gândesc de vreo săptămână că dacă scap de boala asta și totul revine la o oarecare normalitate, voi fi cea mai zen ființă de pe fața pământului. Bineînțeles, ne place să ne amăgim. Minunea vindecării durează o perioadă, însă ne adaptăm și normalul devine o banalitate, nu vreun dar de la univers.

Având în vedere faptul că pot să scriu rândurile astea, mă gândesc că e un semn bun. Oricum, învăț niște chestii pe propria piele. E teribil de greu să fii bun cu ceilalți când te simți rău fizic. Teoretic, am apreciat întotdeauna oamenii care, deși aflați în durere, au capacitatea de a dezvolta relații normale cu cei din jur. Nu-i ușor deloc. Pe de o parte, îți vine să fii mai direct (nu prea ai chef să ocolești, pierzi resurse energetice), îți vine să o dai încolo de diplomație, să zici ce ai de zis. Sau ca să eviți neplăcerile pe care astfel de comportamente le aduc, te izolezi. Nu-i greu de dedus că eu nu mă descurc prea bine în toată situația asta.

Am obosit să fiu drăguță cu oamenii și să le spun ce vor ei să audă în urmă cu vreo 2 ani. Mi-e ușor să fac asta atunci când nu îmi pasă absolut deloc – de ei sau de subiect și ironia e că mă descurc excelent cu asta. Știu ce vor oamenii să audă, mi-e ușor să depistez nevoile persoanelor cu care interacționez. Și nici măcar n-am vreun merit intelectual în toată treaba asta, am doar niște abilități empatice foarte dezvoltate. Dar deși știu și mi-e ușor să îmi dau seama de nevoile lor, am ajuns la concluzia că mă epuizează toată diplomația asta și regulile nescrise ale socializării și schimbului emoțional. Simt epuizarea asta acum în mod special, dar sunt convinsă că toți suntem epuizați să ne tot pupăm unii pe alții în fund. Și am renunța la comportamentele astea pe care le disprețuim, dacă nu am fi, de fapt, la rândul nostru, niște dependenți patetici care tânjim după aprobarea și aprecierea celorlalți – chiar dacă astea sunt false sau superficiale și chiar dacă, în substratul minții noastre, știm că sunt false și superficiale.

Poate pare crud și anapoda să fiu politicoasă și diplomată doar cu oamenii de care nu îmi pasă cu adevărat. Că cică ar trebui să te comporți ireproșabil cu oamenii pe care îi iubești. Eu încerc să fiu cât mai sinceră cu oamenii pe care îi iubesc. Și adevărul e că am o grămadă de defecte și am tot felul de gânduri care nu coincid cu ale lor, deci n-am cum să mă comport ireproșabil. Controlul comportamentului, în așa fel încât să te pliezi pe nevoile și așteptările celor din jur, e o chestie insuportabilă pentru mine. Nu a fost dintotdeauna. A devenit. Controlul comportamental are sens doar când coincide cu ceea ce simți tu, ca om. Dacă simți că îți vine să explodezi, dar te inhibi și ții totul în tine de dragul altuia, e fals, e o minciună și e doar o chestie de timp până te vei manifesta – sub o formă sau alta. Ideea e să nu mai simți că îți vine să explodezi – aia ai de schimbat, nu comportamentul.

Dar ce faci în cazurile când ceea ce simți te face fericit, dar nu-i convine altuia (vorbim de un altul semnificativ pentru tine, nu de vreun cineva care nu contează)? Tu simți că vrei să te urci pe-o masă și să cânți, dar inhibi acest comportament pentru că știi că nu i-ar plăcea celui de lângă tine. Comportamentul (exprimarea sau inhibarea lui) e din nou doar o fațadă, e doar o manifestare a ceva. Dacă ar fi să fie real, ar trebui să nu mai simți că urcatul pe masă te face fericit și, deci, să nu mai vrei să faci așa ceva. De-asta pentru mine contează mai mult ce simte un om, decât ceea ce face.

Sigur, apreciez intenția de a modifica niște porniri și inclinații. Nu e ușor nici să controlezi și să modifici comportamente. Dar mă interesează mai mult ce e sub acel comportament, pentru că aia e real, de fapt. De asta mi-e greu să înțeleg, de exemplu, femeile care sunt încântate când iubiții lor nu se duc în oraș cu prietenii de dragul lor, deși ei ar vrea să meargă. Cu ce mă încălzește pe mine că omul ăsta stă lângă mine, când el de fapt vrea să fie altundeva? Da, frumos din partea lui că face sacrificii, dar nu-i real, pentru că nu e ce-și dorește în acel moment. Sigur, dacă e să aleg între mama și vreun amic, o voi alege întotdeauna pe mama. Dar asta nu înseamnă că îmi doresc în fiecare secundă din viață să stau în preajma ei și nici că ar fi normal ca ea să aștepte de la mine așa ceva. E absurd. E doar un exemplu, am auzit azi pe troleu o discuție banală despre asta.

Să revin oare la subiect? Nu-i prea clar oricum care e subiectul :)) Diplomațiile și toate comportamentele astea pe care le facem pentru a fi amabili cu cei din jurul nostru, și uneori chiar vrem să fim drăguți pentru că unii oameni chiar merită asta – toate astea își au rostul lor, înțeleg. Le știu prea bine rostul. Dar mi se par, paradoxal poate, ca niște ziduri când vine vorba de oamenii care contează. Nu vrei ziduri de amabilitate între tine și cel mai bun prieten, nu ? Pentru că atunci când te simți ca naiba, ai vrea să te poți exprima, ai vrea să știe cum ești tu, cu adevărat, cu bune și rele, nu cum ești tu încercând să-l mulțumești pe el.

Gata, nu mai am chef să scriu. Duș, film, poate somn, măcar în noaptea asta. Și sper să fie mâțu’ aici pe hol, îl iau în cameră să toarcă. E calmant.