Oameni-ancoră. Așa îi numește Nemesis, ancoră. Acei oameni care stau pasivi, cu voia sau fără voia lor, în cunoștință de cauză sau nu, la baza stabilității tale emoționale, psihice. Care au prins rădăcini în universul tău și ai impresia că vor fi mereu acolo. Si sunt, sub o formă sau alta. Doar că îi asociezi uneori cu un loc.
Și e crunt când nu-i mai găsești acolo. Când pleacă din acel loc. De-a lungul anilor mi-a fost destul de ușor să accept faptul că oamenii vin și pleacă. E normal, chiar și în cazul celor mai buni prieteni. Chiar și acum, unii vin, pleacă, vin din nou și iar pleacă. Și e ok. Nu sufăr traume emoționale din cauza asta, mi-e dor de ei uneori, atât.
Însă e diferit în cazul oamenilor care nu au ,,venit” în viața mea, ci au fost mereu acolo, de la bun început. Înfricoșător e poate prea mult spus, dar e… destabilizator gândul că nu vei mai putea să îi vezi când vrei.
Nu mi-am pus niciodată problema că Flo s-ar putea să plece într-o zi. Undeva departe. Nu îl văd prea des, o dată la câteva luni, dar e o prezență stabilă. E mereu acolo. Îl găsesc. Flo a fost întotdeauna pentru mine un frate mai mare, un prieten, un tată. Și știam întodeauna unde să îl găsesc. Mi-e jenă să recunosc, că cică sunt om mare, dar mă simt ca un copil pierdut. Și mi-e prea familiar sentimentul ca să treacă neobservat.
mmnemosyne 
Mare dreptate ai, Iulia, cata nevoie avem de acesti oameni-ancora(cum superb i-ai numit tu) in vietile noastre. Sunt foarte importanti pentru ca stim ca oricand avem nevoie de ceva ei sunt acolo si ne pot ajuta (ne asculta, ne sfatuiesc, ne inteleg). Fara ei ne simtim pierduti…cel putin o perioada de timp. Dar nici ne gandim ca ar putea sa plece…nici nu luam in calcul varianta asta pentru ca suportam ideea. E prea dureroasa.
ApreciazăApreciază
Un prieten i-a numit asa, dupa ce i-am zis in mare despre ce-i vorba si mi s-a parut ca li se potriveste termenul 🙂
Uneori nici macar nu mai e vorba ca ai avea nevoie de ajutorul lor, ci de faptul ca au prins radacini in imaginea ta asupra lumii. Fac parte din universul tau, intr-un anume mod, iar cand asta se schimba, te simti pierdut…
ApreciazăApreciază
Acesti oameni sunt repere asupra a ceea ce suntem, a ceea ce am devenit sau ceea ce devenim intr-o lume a relativitatii, trebuie sa ne raportam la ceva…ca oameni cred ca este natural sa ne raportam la alti oameni, unora ne raportam in mod voit altora ne raportam din alte perspective pe care nu le aflam poate decat atunci cande prea tarziu.
Stii tu, trebuie sa faci un pas in spate pentru a vedea „imaginea de ansamblu”, dar atunci ne-am distantat de ea…ramane doar un reper. E bine sa ne ancoram in realitate si sa nu ne pierdem reperele vietii, viitorul nu are grija de trecut, nici de prezent dar noi putem sa avem grija cumva si de prezent si de trecut.
Doamne fereste, insa lucrurile se intampla…mi-e greu sa ma gandesc la acele zile, ma mai imbarbatez uneori dar fug de acele ganduri
ApreciazăApreciază
Nu are rost nici sa fugi, nici sa te imbarbatezi. Pentru ,,acele zile” nu prea te poate pregati nimeni / nimic.
Ai zis bine, repere. Involuntar, ne raportam mereu la anumite persoane, de-a lungul vietii si evolutiei noastre…
ApreciazăApreciază
ancora e intotdeauna in locul in care e si vasul … pentru ca, fie ea coborata sau ridicata, e parte din vas. da’ probabil ca asta-i doar perceptia mea …
ApreciazăApreciază
La asta ma duce si pe mine gandul cand spun ,,ancora”. Si sunt multi oameni-ancora prin viata mea, pe care ii percep asa, ca parte din vas, indiferent de locatia lor.
Si atunci, in momentul in care i-am asociat cu un anume loc, perceptia mea devine una eronata. Oamenii astia fac parte din mine, deci sunt tot aici, doar ca nu ii mai vad eu sau a disparut optiunea de a-i vedea cand mi se nazare mie. Si brusc, ma simt in dezechilibru.
Imi dau seama de lucrurile astea, dar tot pierduta ma simt. Pentru o vreme, banuiesc.
ApreciazăApreciază
Cine e Flo? Adica as vrea sa stiu daca e vorba de unchiul tau despre care am mai discutat, dar nu i-am retinut numele.
In rest, extrem de bun articolul. Dar vorba aia, cel mai bine e sa fii propria ancora….
ApreciazăApreciază
Da, despre el e vorba, Flo e unchiul meu. Ai retinut, dar nu in mod constient 😛
Desigur ca asa e cel mai bine, dar nu stiu pe nimeni care sa-si fie ancora proprie…
ApreciazăApreciază
Periculos sa ajungi sa ai astfel de oameni zic eu…mie una imi da ideea de dependenta de cineva…nu cred ca mi-ar placea sa am astfel de persoane, nu as mai fi pe picioarele mele…
ApreciazăApreciază
Credeam ca toti avem astfel de oameni 🙂 Am ,,testat” si dependenta de cineva si e diferit. Nu sunt dependenta de oamenii astia, ma descurc singura. Dar ei stau la baza stabilitatii mele, chiar asa subreda cum o fi ea, prin ei mi-am format-o.
ApreciazăApreciază
sufletul e mereu de copil si nu trebuie sa-ti fie rusine de asta. dependenta ne face sa fim neputinciosi .
ApreciazăApreciază
In general nu mi-e rusine, dar cred ca am un deja-vu de prin copilarie si am senzatia ca nu am invatat si nu m-am maturizat deloc, din anumite privinte 🙂 In rest, imi port cu mandrie sufletul de copil in piept 😛
ApreciazăApreciază
Si cat de egoista e toata treaba 🙂
ApreciazăApreciază
Evident. Am stabilit parca noi doi ca oamenii sunt egoisti, indiferent cat de altruisti ar fi :))
ApreciazăApreciază
Am zis sa-ti aduc aminte. Asa e la batranete, pisezi lumea cu aceleasi chestii. 😀
ApreciazăApreciază
Majoritatea femeilor au suflet de copil. Asta pentru ca intra in „arrested development” pe la 15 ani. Da’ eu zic ca nu e rau asta. Femeile „mature” n-au niciun haz.
ApreciazăApreciază
Sunt ferm convinsa ca si barbatii au suflet de copil, toti avem. Din pacate, ne simtim jenati sa il scoatem la plimbare. Eu cand ma simt bine n-am nici un stres in a-l expune.
A, e destul de acurata varsta zisa de tine. Doar ca, nu stiu, eu am fost un copil foarte matur pana pe la 13-14 ani, dupa care, in semn de razvratire poate, am dat-o in copilarii 🙂
Vezi, ai pus ,,mature” in ghilimele deoarece sensul e mai degraba de femei serioase in comportament, nu neaparat de maturitatea psihica / emotionala. Sau ma insel? Din experienta, si femeile copilaroase sau cu suflet de copil sunt mature, totul e chestie de comportament in functie de context 😛
ApreciazăApreciază
Nu știu, și eu am avut experiențe foarte urât cu oameni care vin și pleacă, dar încă e bine pentru tine, știi că îl găsești pe acolo pe undeva.. eu în schimb nu i-am mai găsit!:(
ApreciazăApreciază
Da, e ok, a fost mai degraba un soc de moment, s-a intamplat totul de la o saptamana la alta, dar incep sa ma acomodez cu ideea. Peste vreo luna, cand voi putea vorbi la telefon cu el mai des, va fi chiar bine.
Imi pare rau ca experientele tale au fost mai nefericite… Asa-i, unii pleaca si nu se mai intorc niciodata, din diverse motive…
ApreciazăApreciază
Da` dar cea mai mare problema e ca de multe ori, cel putin vorbesc la modul personal, nu am stiut si nu voi stii niciodata motivele . 🙂 Pacat, denota ca .. atat merita acesti oameni 😀
ApreciazăApreciază
Eu sunt mai naiva poate in astfel de cazuri. Prefer sa ii pastrez intr-o aura frumoasa, si sa presupun ca motivele lor au fost intemeiate :)) Dincolo de gluma, foarte multi oameni nu stau sa se gandeasca de doua ori de ce fac anumite lucruri, pur si simplu le fac. Poate chiar daca ar vrea, nu ar putea sa iti explice motivele plecarii lor.
ApreciazăApreciază
Sincer, eu cand am o problema o discut, nu pot sa ma ascund, sa fug de ceea ce ma apasa. Degeaba, tot nu-mi pot explica motivele, ca toate mergeau bine. Dar daca ma iubeau prietenii mei atat de mult pe cat ziceau, nu plecau fara un reply :))
ApreciazăApreciază