Căţeluş

Pe cuvânt că am vrut să evit subiectul, dar am o sincronizare interesant de proastă cu viaţa socială din ţara asta. Deci eu, în ultima perioadă de timp, am adoptat temporar un pui de câine. Da, unul din ăla aruncat în stradă de către un proprietar simpatic de căţea, găsit şi preluat de o asociaţie din oraş (da, sunt şi asociaţii care îşi fac treaba) care a dezvoltat un program frumuşel de foster-ing. Adică, până le găseşte stăpân permanent, câinii care ajung la ei îi dau înspre adopţii temporare (sau, când nu găsesc suficient de rapid, cum a fost cazul puiului ăstuia, ajung chiar pe la voluntarii din cadrul asociaţiei, ca să nu ajungă înapoi în stradă). Tipa care mi l-a adus, mai avea ceva animale prin curte.
Eu mi-am dorit întotdeauna un câine (de vină e Pufi, câinele pădurilor, cel mai perfect câine!), dar nu în apartament, nu la bloc! Mi se pare un chin pentru mine şi pentru animal. Sunt de părere că ei au nevoie de spaţiu, să alerge, să respire aerul de afară, nu dintre patru pereţi (noi, oamenii, ne-am obişnuit…), iar eu am nevoie de curăţenie.
Dar cum stau acum la casă, în chirie, mi-am zis să profit de ocazie, mai ales că a fost vorba de ceva temporar. Proprietara mi-a dat acordul, am primit căţeluşul. L-am îndrăgit, n-am dormit nopţile, mi-a ros scaunul şi un perete, l-am învăţat unele lucruri de bun-simţ, ne-am jucat pe-afară şi ne-am plimbat dimineţile devreme, m-a muşcat întruna de mâini şi de picioare, fiind în perioada aia critică, de li se dezvoltă instinctele, le cresc dinţii, şi în mod normal aşa s-ar juca alături de frăţii lui. Cu bune şi cu rele. A, mi-a luat fix 10min să îl învăţ câteva comenzi simple (ha, toate articolele alea despre behaviorism, condiţionare clasică şi operantă chiar mi-au folosit la ceva 😛 ).

Şi ca să ajung la subiect… Probabil ca fac şi eu parte din turma de ipocriţi care nu îşi chiar doresc eutanasierea câinilor. Zic de ipocriţii ăia arătaţi cu degetul care iubesc animalele cât de cât, dar nu sunt vegetarieni. Mie îmi place carnea de pui şi peşte, deşi dacă ar trebui să ucid eu personal pentru asta, m-aş putea lipsi lejer de ea (good lesson, Stark). Dar îmi aloc dreptul să am preferinţe, ca toată lumea. Aşa cum alţi ipocriţi îşi ţin flori în ghiveci şi evită să calce pe gingaşi ghiocei, trandafiri, narcise, margarete, lalele, dar se duc prin parcuri, pe dealuri sau prin alte spaţii verzi, şi calcă iarba, rup frunze, sau chiar stau nepăsător pe iarbă sau pe flori de câmp, buruieni, etc. Aia nu tot formă de viaţă e, ipocriţilor? Deci am stabilit (eu pentru mine, că fiecare stabileşte ce vrea pentru el) că suntem toţi oricum nişte ipocriţi, variază doar contextul şi e în funcţie de preferinţe.
Sincer, nu m-a deranjat aşa tare toată agitaţia socială când era vorba de consumatorii de carne de cal sau de câine. Cum ziceam, preferinţe. Poate unora le plac (nu la gust) găinile, ca animale de companie, şi eu le mănânc lejer, cu rare mustrări de conştiinţă. So, I get it. Fiecare cu bestia şi ipocrizia lui interioară.

Însă, cred că motivele din spatele unei astfel de acţiuni mi se par… nu ştiu, inutile. Îi eutanasiem din considerente sociale, nu? Pentru o viaţă socială mai bună, o societate mai civilizată. Pentru că toţi, dar toţi câinii au muşcat şi ucis. Pe principiul „să plătească toţi pentru greşelile unora”. Căci ştim cu toţii cât de bine e să plăteşti tu pentru ce au gafat alţii. Dar e ok, aşa se face dreptatea. Buuuun. Apoi, asta e o soluţie pe termen scurt. Problema proprietarilor iresponsabili rămâne, a simpaticilor ălora care nu îşi castrează animalul pentru că le e milăăăă de el. Dar să aruncaţi puii ăia mici şi neajutoraţi în stradă, care, unii dintre ei, poate vor dezvolta nişte tipare comportamentale agresive şi vor ataca oameni, nu vă e milă? Sau dacă nu milă de oameni, nu vă e milă nici când îi luaţi animalului vostru puii de lângă el şi îi aruncaţi? Apoi, sunt ceilalţi proprietari iresponsabili, care nici măcar nu ştiu că nu-i ok să abandonezi aşa aiurea câini, prin societate, căci un animal flămând, e un animal. flămând.
Dar na, dacă majoritatea oamenilor consideră că eutanasierea câinilor rezolvă problema şi că, brusc, vom deveni o ţară civilizată, să traiască soluţiile superficiale, ce să zic. Ca peste doi-trei ani, să avem fix aceleaşi probleme.

Plus că eu vreau, în condiţiile în care decidem eutanasierea câinilor pe motiv că trebuie să ne apărăm vieţile, să îi omorâm şi pe criminali, pe oamenii ăia de omenie care au luat vieţi. Poate vieţile unor copii, că tot suntem pe subiect. Sau pedeapsa cu moartea pentru criminali vi se pare prea… crudă? Deşi, pe aceeaşi logică, ar trebui să le omorâm eventual toată familia şi urmaşii, să ne asigurăm că nu există nici un pericol ca genele respective să rămână în societate. Căci sunt potenţial dăunătoare. Sau nu ştiu, să îi omorâm pe toţi potenţialii purtători de penis că s-ar putea să îmi violeze viitorul copil.

No, sunt puţin sarcastică şi mă amuz, dar chiar nu văd logica unei astfel de soluţii.
Nu ştiu, sper să fie clar, nu sunt „iubitoare de animale”, aşa cum nu sunt nici iubitoare de oameni. Eu iubesc viaţa, în general. Cu siguranţă, nu iubesc mai mult câinii decât copiii.
Dar eu, în calitate de copil am trecut şi prin frica haitelor de câini – îmi era teamă zi de zi să merg spre şcoală din cauza lor, am fost şi atacată de unul (da, a sărit pe mine şi m-a „ronţăit” niţel), asta dincolo de alte uşoare muşcături din partea altora, dar am trecut şi prin frica indusă de un psihopat cu organele genitale pe-afară care mi-a zis vorbe dulci. Atât din experienţă, cât şi din auzite, traumele create de un individ care aparţine speciei tale sunt mai mari decât cele create de fenomene ale naturii sau animale care cică sunt iraţionale.
Când i-am zis asta cuiva, că dacă omorâm câinii din motive sociale şi justiţiare, să omorâm şi javrele alea umane care fac rău celor mai slabi decât ei, mi s-a zis că nu putem compara vieţile oamenilor cu cele ale unor animale. Dar ce, ăia sunt oameni, adică? Plus că, din câte ştiu eu şi poate mă înşel, minorii, persoanele cu probleme psihice sau întârziere mentală, cei care când au comis fapta nu erau în deplinătatea facultăţilor mentale, sunt priviţi mai îngăduitor de către justiţie, pe principiul că nu are minte, nu ştie ce face. Deci, cu cât eşti mai conştient de propria ta fiinţă şi consecinţele acţiunilor tale, cu atât eşti considerat mai responsabil de faptele tale şi pedepsit mai aspru. Mda.

Şi cum încep să mă indispun, mă opresc aici 🙂 Oricum, admit că în toată agitaţia asta, sunt şi aspecte pozitive… au ieşit oamenii din amorţeală, pasivitate şi indiferenţă, şi zic asta indiferent de părerile pe care şi le susţine fiecare. E un lucru bun, cred eu. Indiferent de ce anume vrei pentru viitorul tău sau al societăţii din care faci parte, îţi revine rolul de a te implica în procesul decizional, de a acţiona şi reacţiona. Dacă nu faci asta, nu ai de ce să te plângi, bănuiesc.

p.s Am o stare ciudată de ceva timp. Nu m-aş mira să povestesc şi despre Roşia Montană imediat :)) Ok, gata. Ies la plimbare.