Ar trebui sa stiu ce vreau, sa am o directie, un scop, planuri, vise? Ca nu le am. Nu le mai am. Le-am pierdut pe drum, cand abia le scoteam la iveala din strafundurile fiintei mele. Le-am pierdut… nu stiu de ce, din neatentie, din slabiciune si oboseala. Cred ca erau frumoase si stiu ca imi erau dragi, dar nu le mai simt. Le-am pierdut candva, in ultimii doi ani.
Traiesc intr-o stare de incertitudine continua. Mi-a intrat in sange cuvantul poate. Ne vedem azi? Poate. Cine stie. Ce bine ca exista cineva care imi paseaza inapoi (im)probabilitatile, e ca si cum mi-ar da o palma, la modul subtil. In momentele alea, cand imi imita reactiile, imi dau seama cat de enervanta sunt. Dar inca ma amuz. De mine.
Sunt putine lucruri, in ceea ce-mi priveste intentiile si emotiile, de care sunt sigura. Unul la numar, mai exact. Iar sfarseala asta launtrica ma face sa simt ca nu mai pot nici aia, de cel putin cateva ori pe zi. Raman totusi pe pozitii, e singurul lucru care ma mai face sa misc in stanga si-n dreapta.
Uneori, apar interferente. Apar alte lucruri pe care am impresia ca le vreau. Dar nu le chiar vreau, nu pe bune, dovada faptul ca fug de ele. Dintr-o mie de motive. Poate… intr-o lume paralela, imaginara, una in care eu as fi altfel, altundeva, oamenii ar fi altfel, natura umana ar fi altfel, o lume in care grijile nu-si au locul, nici gandurile la viitor, si mai ales… o lume in care nu ne putem facem rau unii altora. Sub nici o forma. In lumea aia, poate as vrea… Iar acel poate, ma face sa nu fug nici prea departe.
Asa ca ma plimb intr-o zona intermediara. Nici nu plec, dar nici nu stau. Caci poate…
Nu stiu daca pot sa scriu mai vag de atat.
Oare sa ma obisnuiesc cu incertitudinea, sa ma pacalesc ca imi place? Poate nu e asa greu sa pornesti la drum cand nu stii unde vrei sa mergi sau daca vrei sa mergi. Doar mergi. Dar… doar mergi? Ma gandeam sa sterg ultimele randuri, sunt niste nonsensuri. Dar raman, ca… de ce nu.
Imi vine sa urlu, iar. Sau sa plang. Dar cred ca mai degraba sa urlu. M-am saturat sa vreau sa plang. As trece rapid de pe modul vulnerabil, pe modul agresiv, dar mi-e teama sa nu ranesc pe cineva. Acum stiu ca pot.
Si azi a fost o zi mediocra. Ok adica. Nu una din zilele alea oribile. Nu stiu ce-i cu starile astea. Adica stiu, dar n-am chef, nu maaaaai am chef sa-mi explic. Ma plictisesc eu pe mine teribil.
Vineri am fost fericita. Dar nu pot scrie despre vineri. S-ar strica fericirea de atunci. As vrea sa o resuscitez prin mine acum, dar acum, in secunda asta. Am nevoie de ea. Dar ma abtin, ar fi o imitatie nereusita.
mmnemosyne 
Bună dimineaţa, Iulia! Cu riscul de a deveni monoton în cele pe care le scriu, cred că niciodată problemele de suflet nu se rezolvă în minte şi viceversa 🙂 Încearcă să zâmbeşti. Fără motiv. Doar ca stare a existenţei. Zâmbeşte pentru că eşti şi eşti o fiinţă minunată. Zâmbeşte pentru că e o nouă zi, pentru că norii sunt frumoşi, pentru că florile miros divin, pentru că mâncarea îţi dă energii nebănuite, pentru că eu îţi zâmbesc de la distanţă etc. Zâmbeşte şi te vei regăsi pe tine. Întotdeauna în astfel de zile, fă ceea ce sufletului tău îi place să facă. Nu contează oamenii din jur cum sunt, tu fă ceea ce te menţine în armonie cu ceea ce eşti 🙂 E o zi de miercuri tare frumoasă! Crede asta şi…zâmbeşte!
ApreciazăApreciază
Marin, uneori uităm cele mai banale lucruri, e în regulă să ni le mai amintească cineva. Mulţumesc!
ApreciazăApreciază
Marin, uneori uităm cele mai banale lucruri, e ok să ni le mai reamintească cineva. Mulţumesc!
ApreciazăApreciază
„Grele” articole scrii tu, Iulia. Cu o mare incarcatura sufleteasca, aparent foarte personale. Spun aparent pentru ca multi dintre noi ne regasim in trairile tale intense, in dilemele si intrebarile tale.
Esti dureros de sincera cu tine insati. Cumplite framantari, nu intamplator nu poti dormi noaptea.
Nu stiu cine poate afirma ca traieste intr-o lume sigura si frumoasa. Totul in jur e incertitudine.
Lucru care pentru unii dintre noi e de nesuportat.
ApreciazăApreciază
Sinceritatea asta vine la pachet cu avantaje şi dezavantaje. Mi le asum pe cele din urmă. Cred că dacă m-aş minţi, aş fi, aparent, fără nici o grijă, dilemă sau durere… Dar cred că toate astea ies la suprafaţă sub o formă sau alta. Aşa că le las şi pe ele să se manifeste.
Hehe, nu prea mai ştiu care e cauza şi care efectul. Insomniile mi s-au instalat în urma unor coşmaruri repetate pe care le aveam mai de mult. Acum mi-e organismul obişnuit aşa. Nu ştiu dacă de la gânduri nu pot să dorm, sau de la lipsa somnului îmi apar astfel de gânduri. Probabil e bidirecţională toată treaba 😛
ApreciazăApreciază
ApreciazăApreciază
un căţeluş îmi trebuie şi mie :p
ApreciazăApreciază
cred ca de o perioada simt acele lucruri, pana la un punct stiam exact ce, cum si unde . La un moment s-a intamplat ceva, au aparut aceste confuzii, aceste nici nu stiu cum as putea sa le numesc sau sa le definesc…se intampla ca nu stiu ce sa fac, sunt atat de multe lucruri incat imi pare rau ca ma rezum la a nu face nimic pentru a nu alege gresit.
ApreciazăApreciază
cred ca o data cu varsta ne-am pierdut curajul Iulia:(
ApreciazăApreciază
Întotdeauna mi s-a părut că să nu faci nimic e mai rău, mai trist decât să faci ceva şi să greşeşti. Dar m-am blocat şi eu de multe ori, preferam să bat pasul pe loc. Şi da, din cauza a tot felul de temeri, pe care, dacă le analizezi mai atent şi privind lucrurile din perspectivă, din afara cutiei, le observi că sunt exagerate sau nejustificate…
N-are a face cu vârsta. N-ar trebui, cel puţin 😛
ApreciazăApreciază
si eu sunt un „individ” din ala care analizeaza si analizeaza… pana este convins ca isi atinge obiectivul, altfel nu plec la drum.
ApreciazăApreciază
Fiecare zi buna are un corespondent negativ. Pentru ca totul se echilibreaza. Daca fiecare zi ar fi mai frumoasa ca cea de ieri si mai putin frumoasa ca cea de maine, s-ar creea un dezechilibru.
Avantajul nostru este faptul ca avem la indemana instrumente cu care putem echilibra o zi proasta. Vezi muzica, prieteni, scris sau lectura. Si multe multe altele.
ApreciazăApreciază
Hihi, pasiunile şi oamenii dragi pe post de antidot 🙂 De cele mai multe ori apelez la „instrumentele” amintite de tine. Doar uneori sunt prea obosită pentru asta, iar uneori nici nu funcţionează.
Oricum, am învăţat să (mai) accept stările astea, într-o perioadă le aveam încontinuu, acum aş zice că am ajuns din nou la faza de echilibru de care aminteai şi tu. Cu momente frumoase şi urâte. Mi-a luat cam mult timp, dar am ajuns 😀
ApreciazăApreciază