Hai că poţi

Standard

Îmi place aparatul foto, mai ales când eu sunt cea care îl ţine în mână, dar mă intimidează şi mă simt inconfortabil când e îndreptat înspre mine. Din câteva motive:

1. Sunt anxioasă şi nu îmi place să fiu în centrul atenţiei, iar aparatul foto e un simbol clar al faptului că atenţia e îndreptată spre mine.

2. Nu îmi plac situaţiile false, forţate. Nu îmi pot planta un zâmbet pe faţă doar de dragul unei poze, iar dacă fac asta, susţinerea lui mai mult de o secundă presupune transformarea lui într-un rânjet cretin🙂

Întotdeauna am vrut să îmi depăşesc limitele, să trec peste „nu pot”, peste prejudecăţi, peste fixaţii stupide sau nejustificate, să trec şi peste „eu nu sunt aşa” şi să văd că, de fapt, „eu” pot fi oricum sau exact cum şi cât vreau. O şedinţă foto era unul dintre lucrurile pe care nu le-aş fi făcut niciodată, motiv pentru care e tocmai ceva ce am vrut să fac. Nu suport să mă ştiu că nu sunt în stare de ceva banalităţi. La o adică, de ce nu aş face şi asta? (cred că aş putea alcătui o listă de „n-aş face niciodată asta, deci voi face”).

Când eram prin clasa a noua, sau a zecea, am mai fost la o şedinţă foto serioasă, în studio. Fotograful de serviciu era un verişor despre care aflasem atunci recent că mi-e verişor şi cred că încercam să ne cunoaştem mai bine. Mi-am luat de puţin timp calculator şi mutând chestii în el, am regăsit şi pozele. Mi-am amintit şi experienţa. Cam horror. Stăteam pe un scaun, îmi găsisem de lucru cu ceva album de artă şi o chitară, iar vreo 2-3 persoane îmi făceau poze. Cam horror, da. Cred că mi se trage din copilărie reţinerea asta :)). Ştiu că detestam când mă duceau ai mei la fotograf să îmi facă poză. Erau scaunele alea înalte pe care mă cocoţau şi mă lăsau să stau acolo singură, în timp ce un nene mă tot stresa să zâmbesc. În toate pozele de genu sunt cu ochii în lacrimi. Sau bosumflată.

Luna trecută m-am gândit să termin odată cu prostiile astea de prinţesă afectată care nu stă calmă să i se facă poze. Am fost cu un amic, care-i fotograf în timpul lui liber, la muzeul etnografic şi mi-a făcut poze. Tipul face poze chiar faine, în general, dar încă la fotografiatul oamenilor nu a insistat prea mult şi se gândea să încerce. Iar eu, eu mi-am exersat toleranţa la frustrare şi am jonglat cu diverse niveluri de anxietate. M-am strâmbat şi la el, evident, am râs ca o apucată când îmi zicea cum să stau (sau să nu mişc), dar omul a avut răbdare cu mine.

Ca şi concluzie… n-am crăpat dacă am stat trei ore să mi se facă poze. Am mai reuşit pe alocuri să mă bucur şi de locul în care ne aflam şi m-am mai luat cu poveşti. Dar tot nu era zâmbetul meu. Şi tot inconfortabil a fost.

N-am decat vreo cinci poze, puse de el pe facebook. Am pus una alb-negru mai jos, iar celălalte sunt făcute de verişorul meu.

Ca şi o altă concluzie, există şi alte modalităţi de a mă distra cu anxietatea. De exemplu, jocurile pe calculator funcţionează mai bine – sunt nevoită să mă relaxez şi să nu fiu agitată/panicată dacă vreau să mă descurc pe-acolo. Bine, ce-i drept, dau cel mai bun randament dacă mă enervez :)) Şi sculptura mai funcţiona – din nou, trebuia să fiu chill, calmă dacă voiam să nu îmi tai vreun deget (chestie care s-a şi întâmplat, într-un moment de haos mental, haha).

Deci, prea curând, nu îmi mai exersez eu toleranţa la frustrare stând la poze cu orele, dar măcar ştiu că nu aş crăpa într-o astfel de situaţie.

2

4

1048465_617121231639632_330524326_o

16 responses »

  1. Hey! Îmi place ultima poză😀 Înţeleg perfect ce spui; nu cred că e mare pagubă personală dacă nu îţi place să ţi se facă poze. Nici eu nu îmi doresc să fiu în centrul atenţiei. Cu toate astea, dacă e întâmplă, mă descur natural, uşor. Poate să mi se facă poze fără număr😀

    Apreciază

    • Hehe, ultima poza, ea in sine, mi se pare ok, dar mi se pare ca nu e chiar fata mea🙂
      Paguba personala e ca devin anxioasa cand mi se fac poze si nu imi place senzatia. Deloc. As vrea sa scap de ea.

      Fara numar, zici ca. :)) Marin, am observat ca tu nu ai griji de-astea inutile.

      Apreciază

      • Neaţa! Nu ştiu ce să zic, eu te-am recunoscut în poză😛 Nu, chiar nu am. Sunt perfect relaxat. Oricum sunt urât aşa că n-am niciun stres în a fi filmat sau pozat😀

        Apreciază

  2. hm … cand te fortezi sa faci (ceea ce nu vrei de fapt sa faci), nu cumva „colectionezi informatii false”? ca sa exemplific nuanta: „fac pentru ca asa ceva n-as face niciodata” vs „fac pentru ca sunt curios/curioasa (de informatii/senzatii/etc. directe), desi asa ceva n-as face niciodata”.

    demonii din fiecare dintre noi exista pentru ca trebuie sa existe. daca-i eliminam, ce ramane? oare chiar e ok sa-i eliminam?

    Apreciază

    • Good point. Imi dai teme de gandire😛
      Un raspuns asa nerumegat prea bine ar fi ca… orice informatii filtrate prin prisma emotiilor noastre (negative sau pozitive – anxietate vs entuziasm, de ex) ar fi, atunci, „false”. Poate cele mai apropiate de un oarecare adevar ar fi acele experiente fata de care esti total indiferent, neutru.

      Curioasa sunt oricum, motiv pentru care am incercat si am de gand sa mai incerc multe lucruri, dar tind sa cred ca si trasatura asta e una… impartiala, sa-i zicem. Suntem curiosi de lucrurile despre care avem senzatia/banuiala/asteptarea (chiar si inconstienta) ca ne vor aduce anumite satisfactii.
      Din experienta, uneori poti colecta informatii utile si din experiente nedorite. Uneori, experientele indezirabile devin dezirabile. Pe principiul „n-ai de unde sa stii cu adevarat, pana nu esti in situatia respectiva”.
      Si da, informatiile colectate de mine in urma experientei amintite nu sunt, obiectiv vorbind, reale. Dar in ce ma priveste pe mine, ca individ, nu ar fi nici false. Asa reactioneaza eul asta la experienta respectiva.

      Hihi, nu e chiar ok sa-i eliminam. Dar n-ar strica sa ii aducem de partea noastra😛

      Apreciază

  3. nici eu nu ma simt confortabil in fata obiectivului, dar stii ce bine ma simt cand rasfoiesc amintiri? Chiar intr-o zi ziceam ce misto e un smartphone fiindca m-am uitat la fotografiile facute de cand il am :))

    Apreciază

    • a, asta da, şi eu mă simt bine când mă uit la poze (prin calculator sau albume, cu telefonul nu prea fac, nu ştiu de ce). E normal, în general facem poze când vrem să imortalizăm un moment, de cele mai multe ori unul plăcut.
      Eu am o problemă cu statul la poze când e doar de dragul pozei, nu al momentului. Şi când se prelungeşte statul ăla peste limita naturalului şi spontanului. Atunci devin anxioasă şi mă indispun🙂
      oricum, bună invenţie – aparatul foto :p

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s