The Shawshank Redemption e unul dintre acele filme pe care le-am văzut la tv (dar nu până la final), copil fiind, și care m-au lăsat doar cu o emoție și un gând: de a le revedea cândva. Sunt acele filme sau povești care presimți că îți vor ajunge la suflet, dar cărora, din diverse motive, amâni să le acorzi timp. Nu știu ce e cu mine de sărbători, însă atunci îmi vine cheful să citesc și să mă uit la filme. Așa a fost de Crăciun, așa a fost și de Paști.
Din The Shawshank Redemption îmi aminteam unele scene, în mod special cele din prima jumătate a filmului, căci finalul nu îl văzusem. Dar, mai ales, îmi aminteam vocea lui Morgan Freeman… Știu că circulă o serie de glume și glumițe semi-răutăcioase, dar care, cred eu reflectă tocmai o apreciere sinceră, reală și foarte generalizată asupra calităților narative ale acestui actor. Urmărind filmul, am înțeles de ce a devenit Morgan Freeman prototipul naratorului ideal. Vocea, calmul, intonația…
S-a prins de mine asta:
„Red: These walls are funny. First you hate ‘em, then you get used to ‘em. Enough time passes, you get so you depend on them”
Mă gândeam că asta e capcana: ne obișnuim cu zidurile impuse de alții sau de noi înșine. Nu doar că ajungem să depindem de ele, ci ne și plac – între ziduri e zona noastră de confort. Dacă percepția ni se schimbă și ne simțim bine între ziduri, sufocant ne vom simți afară, în ceea ce înainte numeam libertate.
Nu știu, parcă mi-e dor de genul acesta de filme, filme calde, care îți ajung la suflet, te emoționează, te fac să plângi și să zâmbești, fără să facă apel la dulcegării, care nici măcar nu abordează tema iubirii, filme făcute prin anii `90 – 2000 (mă refer la cele reușite), când încă nu erau toți cuprinși de febra efectelor speciale și povestea era cea care avea întâietate.
Tot de Paști, am văzut (în sfârșit!) și Lista lui Schindler. Nu are rost să reiau ideea de mai sus…
Oskar Schindler: Power is when we have every justification to kill, and we don’t.
Amon Goeth: You think that’s power?
Oskar Schindler: That’s what the Emperor said. A man steals something, he’s brought in before the Emperor, he throws himself down on the ground. He begs for his life, he knows he’s going to die. And the Emperor… pardons him. This worthless man, he lets him go.
Amon Goeth: I think you are drunk.
Oskar Schindler: That’s power, Amon. That is power.
A fost minunat să îi văd pe Liam Neeson și Ralph Fiennes jucând împreună. Mi-am amintit de Coriolanus și In Bruges, căci urmărindu-l pe Fiennes acolo, chiar mă gândeam că îl prind bine rolurile astea de soldat / mafiot psihopat. În Schindler`s List e la un nivel diferit – filmul fiind istoric, te face să conștientizezi că astfel de oameni sunt reali, există printre noi (nu sunt doar ceva personaje fictive în vreun film de comedie neagră).
În aceeași zi, Gattaca… 🙂
„Vincent: For someone who was never meant for this world, I must confess I’m suddenly having a hard time leaving it. Of course, they say every atom in our bodies was once part of a star. Maybe I’m not leaving… maybe I’m going home.”
Aș fi scris mai multe despre fiecare în parte, dar e de prisos acum. Emoțiile și gândurile le-am avut atunci, într-o zi de duminică. Împotriva uitării, îmi sunt suficiente rândurile astea. Mă întreb dacă nu e ciudat să experimentezi atâtea emoții și trăiri în urma vizionării unei povești în care nu ești tu personajul principal, nu e vorba de viața ta până la urmă, nici măcar de viața vecinului, ci de viețile unor oameni care poate au trăit cândva, sau poate vor trăi într-un viitor posibil, oameni aduși la viață de alți oameni (actori), contemporani cu tine, care poate au sau nu au ceva în comun cu acei oameni pe care îi aduc la viață, pe care îi interpretează. Da, poate e ciudat. Dar cred că asta e una dintre laturile umanității pe care le agreez, căci trece oarecum, superficial, dincolo de egoismul nostru nativ. Sigur, toate aceste povești, citite, vizionate sau ascultate (și muzica spune povești) le raportăm tot la propria noastră ființă, însă faptul că suntem capabili să ne pese de niște oameni / personaje străine nouă, cu care nu am avut contact direct în viața de zi cu zi, deci nu ne aduc nici un profit direct, faptul că empatizăm cu ei și suferim, râdem – ne implicăm emoțional în povestea lor… mi se pare frumos.
mmnemosyne 
Bună dimineata, Iulia!
Am văzut şi eu filmele, acum ceva vreme şi mărturisesc că nu le prea mai ţin minte. Doar pe Gattaca. Mi-a plăcut foarte mult şi mi-a rămas în minte concursul lor în ocean şi motivaţia pentru care „omul deficitar” invingea intotdeauna 🙂
Eu am fost mai cu seriale in ultima vreme. Culmea, cele care sunt mai la mode, oarecum, si ruleaza in prezent: Arrow, Continuum, vikings, The Listener, Person of Interest, The Mentalist etc.
Calderon scria acum juma de veac ca viata e vis si mare dreptate a vea. Traim in masura in care reusim sa avem visuri si pe cat ne lasa imaginatia. Cititorii de carti, cei care se uita la filme traiesc mai multe vieti. Fiecare lucru pe care il facem in viata e guvernat de emotie si de experiente anterioare, fiind deci subiectiv. Nu-i asa ca e sublim sa te trezesti strigand de emotie, zambind, razand sau plangand in urma unei secvente de film sau pasaj din carte? Să ai o duminica frumoasa, plina de emotii 🙂
ApreciazăApreciază
Neața! 😛
Mi-a plăcut și mie Gattaca. Văzusem ceva fragment din el, când am mers în vizită la cineva, în urmă cu ceva ani și mi-am zis atunci că ar trebui să văd filmul cap-coadă. Mă bucur că am facut-o acum. Daa, mi-a plăcut și mie explicația pe care i-a dat-o fratelui său cu referire la acel concurs al lor… Gândire de învingător! 😀 Mi-a plăcut mult și personajul care întruchipa teoretic un exemplar perfect dpdv genetic, i-a zis lui Vincent la un moment dat că el s-a ales de fapt cu un câștig din toată treaba respectivă: el i-a împrumutat lui Vincent corpul lui, dar Vincent i-a împrumutat lui visul său. Mi s-a părut frumos momentul.
Reiau și eu curând și seriale, le-am lăsat în aer 😛 Cum ți se pare Arrow? Eu am văzut un episod și nu m-a convins să mă uit mai departe, însă era imediat după ce terminasem cu Smallville și era și acolo un Green Arrow, poate nu mai eram eu curioasă atunci pe moment de personaj 😛
Vikings urmează sigur! 😀
Da, poate de-asta îmi plac așa mult poveștile, fie ele filme sau cărți. Să trăiești cât mai mult, să experimentezi cât mai multe, asta vreau în viață. Iar cărțile și filmele îți oferă exact ce ziceai, ocazia să trăiești mai multe vieți, să ajungi acolo unde nu ai putea fizic, momentan (trecut, viitor, lumi inexistente). Emoțiile sunt cele care dau senzația de autentic oricărei experiențe, practic simțind și empatizând cu personajele dintr-o carte/film, e ca și cum ai trăit real acele momente.
ApreciazăApreciază
Cinematografia este o adevărată artă, deci dacă emoţionează… cu atât mai bine. Mi se întâmplă uneori să văd atât de multe filme proaste, unul după altul, încât trebuie să le revăd pe cele care se vor afla mereu pe lista preferinţelor ca să îmi revin. Pe primele două amintite de tine le-am văzut de mai multe ori, iar pe al treilea promit să îl caut.
ApreciazăApreciază
Da, cred că asta ar fi o funcție esențială a oricărui tip de artă: să declanșeze emoții, trăiri…
Eu foarte rar revăd filme, de obicei fac asta când nu îmi mai amintesc filmul – cu toate astea, cred că unele chiar merită să le revezi. Și daaa, după un șir lung de filme proaste sau superficiale, când prinzi unul bun, parcă poți să respiri din nou 😀
Adevărul e că avem nevoie și de filme proaste pentru a le aprecia pe cele bune.
ApreciazăApreciază
„Sigur, toate aceste povești, citite, vizionate sau ascultate (și muzica spune povești) le raportăm tot la propria noastră ființă, însă faptul că suntem capabili să ne pese de niște oameni / personaje străine nouă, cu care nu am avut contact direct în viața de zi cu zi, deci nu ne aduc nici un profit direct, faptul că empatizăm cu ei și suferim, râdem – ne implicăm emoțional în povestea lor… mi se pare frumos.”
hm … la o analiza superficiala, ai mare dreptate … da’ daca sapam nitel mai adanc … (de ex.) ~5 minute (pana dupa comparatia incasarilor din diversele filme) din urmatorul documentar:
… parca frumosul ala e mai degraba hidos … si spune o cu totul alta poveste despre specia asta atat de plina de sine.
ApreciazăApreciază
grr … wordpress-ul mi-a trunchiat link-ul care ducea de fapt la minutul 24:50 din documentar (de unde incepe partea relevanta in context) … asta asa, informativ … daca cineva chiar e curios
ApreciazăApreciază
grr… 🙂 mie niciodată nu mi-a ieșit șmecheria 😛
ApreciazăApreciază
Da, uite, eu lăsasem deoparte aspectele ce țin și de conținut, m-am legat doar de abilitate, în general. Mi se pare frumoasă pentru că ne poate scoate puțin din propria noastră ființă. Documentarul arată o latură hidoasă, într-adevăr. Ne place să asistăm la suferința altora. Ne place? Și dacă nu ne place, de ce o facem totuși? Poate e un mod de a experimenta durerea extremă, fără a o chiar trăi pe propria piele… Filmul adus în discuție vine cu particularitățile legate de religie/creștinism. De ce o fi pe primul loc în topul preferințelor…? Poate toată violența aceea îndreptată asupra unui singur om justifică oarecum necesitatea credinței totale etc (poate justifică și crimele comise în numele religiei? – în capul unora, inconștient, zic).
ApreciazăApreciază
da, „ne scoate putin din proria fiinta” … cam ca sarbatorile in care toti suntem frati „din aceeasi mana” iar a doua zi ne reamintim ca totusi avem mame diferite (cu tot ce implica asta). in plus, nu prea sunt convins de acea „scoatere” … ca prea suntem indopati de mici cu de toate (timp in care temerile fata de orice „nou” sau „altfel” se acumuleaza) … pentru ca in final sa ajungem de la „to boldly go where no ‘me’ has gone before” la ceva similar cu hikikomori …
ApreciazăApreciază
sunt ,,scoateri” temporare, nici nu în totalitate… dar mă gândesc că atât timp cât mai putem face asta, poate mai este vreo speranță într-o evoluția înafara eu-lui de care ne agățăm atât de disperați..
ApreciazăApreciază
Shawshank l-am vazut de vre-o trei ori iar Morgan Freeman e de atunci actorul meu preferat. Lista lui Schindler l-m vazut de cel putin doua ori si am citit o carte numita Spovedania Unei Constiinte, scrisa de Traian Popovici, cel care a fost un Schindler de Bucovina.A salvat 20.000 de evrei din Cernauti, am auzit recent ca vrea un regizor american sa faca un film despre el.E singurul roman care are monument in Israel si un copac pe Aleea Celor drepti
ApreciazăApreciază
Povești de viață uimitoare sunt pretutindeni, bănuiesc. Rămâne doar să le descoperim, să aflăm despre ele. Uite, eu nu știam despre Traian Popovici, și probabil multora nu le spune nimic acest nume. Ar fi interesant să mai iasă la lumină și alt personaj istoric – real, din țara noastră, altul în afară de fictivul Dracula, hihi.
ApreciazăApreciază
„Mă întreb dacă nu e ciudat să experimentezi atâtea emoții și trăiri în urma vizionării unei povești în care nu ești tu personajul principal…”
Presupun ca asta face diferenta intre un film bun si unul banal. Filmul exceptional te face sa te implici in actiune, sa traiesti alaturi de personaje, sa le indragesti, sa suferi si sa te bucuri pentru ele. Si sa te intrebi ce ai face tu in locul lor. Te provoaca, te uimeste, te incanta si te determina sa nu-l uiti niciodata.
ApreciazăApreciază
Da, exact. Nu toate filmele au același efect asupra noastră, asta e sigur. Unele mișcă ceva în noi, altele ne lasă total indiferenți…
ApreciazăApreciază
Lista lui Schindler este unul dintre cele mai bune filme pe care le-am vazut in tota viata.
Evident, sunt multe filme bune, dar acesta este unul dintre cele mai bune, in opinia mea. Cred ca l-am vazut de vreo 3 ori. Imi place sa-l revad la cativa ani.
Bune filme ai vazut 🙂
ApreciazăApreciază
A fost o zi maraton, atunci 😛 De obicei alternez câte un film mai serios, cu unul mai relaxant așa, am făcut în ziua respectivă o excepție, îmi pare bine! 😀
ApreciazăApreciază
Cel mai bun film e ala despre mine.
Acuma, ce glume semi-rautacioase se fac despre vocea lui Morgan Freeman?
ApreciazăApreciază
Nu despre vocea lui, cât despre postura lui de narator. Uite, am momente când mă uit la ceva și spun cu voce tare ce tocmai se întâmplă, iar un amic îmi zice ,,Ce faci, Morgan Freeman?”. Nu am înțeles nici eu prima dată care-i faza, m-am luminat apoi. Iar după ce am văzut Shawshank, am înțeles și mai bine.
Hahah, până și Morgan Freeman se amuză de Morgan Freeman 😛 Uite:
ApreciazăApreciază
😀 Tare clipul!
ApreciazăApreciază
Shawshank e pe lunga mea listă de așteptare. Lista mi-a plăcut enorm, iar Gattaca rețin că da, deci nu mi-l aduc aminte la perfecție.
Trei recomandări pentru tine: 10 Items or Less, Dream House (ultimul articol de pe blogul meu de filme) și La Vita e Bella (știi de el). 🙂
Iar la seriale, Farscape, dacă nu l-ai văzut.
Fă-mi și tu niște recomandări. Ce ai mai văzut bun? 🙂
ApreciazăApreciază
ApreciazăApreciază
Yeeei, mersi de recomandări. La vita e bella l-am văzut, mi-a plăcut 😀 Mi-a plăcut chiar mult, atunci la momentul vizionării. Am adăugat restul pe lista mea 😛
Că tot e Morgan Freeman în vizor, în ultima perioadă am mai văzut și merită menționat Now you see me (e recent apărut). Ar mai fi Lars and the real girl (tocmai am publicat nu o recenzie, dar ceva gânduri care m-au asaltat în timp ce îl vedeam) și Stranger than Fiction. Am mai văzut și altele dar nu merită menționate :))
ApreciazăApreciază