Iași, experiențe

La Iași am ajuns datorită unui schimb de experiență organizat între facultatea de la Cluj și cea de acolo. Ideea a fost să experimentăm viața de student într-un alt centru universitar din țară. Deși timpul (o săptămână) mi s-a părut destul de scurt pentru a putea surprinde cu adevărat anumite lucruri, mi s-a părut totuși o idee bună. Acum, după experiență, mi se pare că doar stadiul de „idee” e bun, căci, normal, când vine vorba de organizare concretă și pus în practică suntem, ca de obicei, varză.

Au fost lucruri care m-au deranjat cât am stat în Iași, dar acestea nu țin de oraș în sine, cât de oameni – atât de cei de acolo, cât și de ceilalți colegi de facultate de aici, cu care am mers acolo. Și îmi voi spune oful pe blog pentru că acolo le-am ascultat nemulțumirile altora. E rândul meu, ca să zic așa.

În primul rând, destul de jenant a fost faptul că a trebuit să ne plătim cazarea (era singurul lucru care ne era teoretic asigurat) în cele din urmă, și asta din cauza unei erori de comunicare între cele două asociații. Evident, comunicarea. Apoi, ne-au plasat prin cămine diferite, ceea ce ne-a îngreunat pe alocuri organizarea – pentru că nu știam zona prea bine, trebuia să ne tot sunăm unii pe alții și să încercăm să ne dăm indicații. Personal, nu cred că era greu să se găsească o cameră liberă în atâtea cămine. Apoi, ar fi fost drăguț ca în camerele în care am fost plasați să fie persoane care să își fi dat acordul într-un mod mai… sincer. Am avut impresia că le-am fost „băgați pe gât”, că le-a convenit, că nu. Deși fetele din camera unde am stat eu au fost ok, s-au comportat frumos, tot am simțit disconfortul creat. Alte colege nu au fost la fel de norocoase, în ideea că una dintre fete a fost scoasă afară din cameră… Apoi s-au lămurit lucrurile, dar oricum după un astfel de start, atmosfera generală a avut de suferit.
O fază simpatică a fost când, după doar 3 ore de somn, ne-am adunat toate energiile să ne facem prezența în centru, căci aveam programat turul orașului, cu un ghid. Numai că… după o oră de așteptat, nu a venit nimeni, ghidul uitase de noi (deși a fost anunțată, era o ea, cu o zi înainte…), și bineînțeles revoltată era tot individa :)) În faza asta, deja nu mai puteam decât să zâmbim și „asta e”.
Tot la capitolul nemulțumiri legate de organizare, m-a dezamăgit faptul că cei de-acolo chiar nu și-au dat interesul în ceea ce ne privește. Eu chiar nu sunt genul de om care să vrea să fie în centrul atenției, nici vorbă. Dar compar cu modul în care au fost tratați studenții de schimb când au fost la noi în facultate – mereu erau cel puțin 3 persoane din asociație cu ei, au fost duși la toate evenimentele posibile care s-au organizat, la party-uri, au fost plimbați prin oraș în mod organizat. De noi s-au ocupat două persoane toată săptămâna, dar nu în fiecare zi (e de înțeles, a fost obositor și pentru ei), așadar, am descoperit orașul la întâmplare, sălile de curs la întâmplare, locuri din Iași care merită văzute – tot la întâmplare. De fapt, Sebi a fost ghidul nostru mai mult decât au fost cei din asociație, el ne-a spus despre ce rol are cutare clădire, unde găsim ceva bun de mâncare, în ce localuri e muzică și atmosferă bună, la ce ore și în ce zile are rost să vizităm anumite locuri, ne-a povestit și puțină istorie și a pus câte un nume locurilor pe lângă care treceam.
Am obiceiul, înainte de a merge într-un loc, să mă informez în prealabil despre tot ce merită văzut acolo. De data aceasta nu am făcut-o, în ideea că s-a ocupat cineva deja de lucrurile astea și nu are rost să caut și eu, din moment ce cei de acolo au un program pentru noi. Nu știu de ce am avut impresia că îi pot lăsa pe alții să facă ce pot face eu singură, o consider și greșeala mea, dintr-un oarecare punct de vedere.

Și acum trec la colegii – colegele de fapt, de „suferință”. Eu am ajuns luni dumineața, ele erau deja acolo de duminică seara. Luni îmi era deja capul calendar de lista de nemulțumiri pe care le auzeam tot la 5 minute. După cum s-a observat mai sus, nici mie nu mi-au convenit unele lucruri. Dar cel puțin cât am fost acolo, am încercat să nu las asta să îmi fure din plăcerea reală de a mă plimba pe străzile Iași-ului, care e într-adevăr un oraș frumos, cu mult potențial. Dar nu, la tot pasul, nemulțumiri. Unele justificate, dar tot nu mi se păreau suficient de tragice (nici astea ce le-am scris eu mai sus) încât să vorbesc despre ele de mai multe ori pe zi. Altele, pur și simplu exagerate.
Apoi, dragele de ele, erau deja divizate în două grupuri. Abia ce s-au cunoscut de o zi și deja s-au activat stereotipurile la maxim. Era grupul fițos, cu „piți” și grupul „mutoaselor”. Priviri în scârbă, dezacorduri mai mult sau mai puțin pe față și imposibilitatea de a organiza o ieșire undeva, de comun acord. Eu, care am tot migrat dintr-o parte în alta, în funcție de ce loc voiam să vizitez, am fost nevoită să le ascult remarcile (bârfele) despre celălalte fete. Chiar nu eram curioasă de prostii de-astea. Alea piți nu erau chiar atât de piți, și nici mutoasele nu erau chiar mutoase odată ce începeai să vorbești deschis cu ele. Nu înțeleg care le-a fost problema până la urmă.
Și m-a deranjat pasul grăbit. E motivul pentru care nici de poze nu am mai avut chef, pe lângă faptul că dacă scoteam aparatul se înțelegea că ne facem poze nouă. Cu porumbeii, stând pe bancă, cu juma de picior dintr-o statuie (cui îi pasă ce statuie), în mall lângă o vitrină. Adică, ce naiba, astea le poți face și în Cluj. Mă enerva faptul că dacă mă opream să fac poze la ceva de prin oraș, trebuia apoi să alerg la propriu după grup.

Faptul că l-am văzut pe Sebi după aproape un an și că Iași-ul e un oraș frumos a compensat însă toate lucrurile astea. Nopțile de marți (când am făcut clătite și ne-am relaxat cu un episod din GoT) și miercuri (la karaoke, cu două dintre colege) au fost și ele în mod real frumoase, ne-am simțit bine.

Aaa, deja am scris foarte mult. Mai voiam să zic una-alta despre facultate. Pe scurt, deși profesorii mi s-au părut simpatici și ok, abordarea mi s-a părut nefundamentată teoretic (sau poate e, dar nu s-a pus accentul pe asta), parcă erau povești, bla-bla-uri. Și parcă acum înțeleg de ce psihologia nu e privită ca ceva serios și de ce oamenii au rețineri în a merge la psiholog. Abordarea de acolo mi se părut a fi ceea ce profesorii de la noi numesc „psihologie de simț comun” – chestie pe care poți să o faci cu vecina de la trei, care e trecută prin viață, sau cu cel mai bun prieten care te înțelege, cunoaște și empatizează cu tine. Clienții par a fi tratați ca niște copii, ale căror probleme nu sunt chiar serioase – asta e impresia pe care unele cursuri de acolo mi-au lăsat-o. Nu zic nu, uneori e ok să îi privești pe oameni ca pe niște copii, e mai ușor să le înțelegi nevoile, instinctele, apucăturile, dar nu e ok să îi și tratezi așa. Dacă eu m-aș duce la un psiholog care mi-ar sugera tehnicile acelea de terapie, și asta și într-un mod trivial, ar fi prima și ultima dată când m-ar vedea.
Totuși, mi-a plăcut mult un profesor, a predat niște lucruri care nouă nu ne-au fost predate în anul II (sau poate am ratat eu cursul, deși nu cred) – dar nu știu dacă se pune, căci el preda tocmai materia care e specifică orientării facultății de la Cluj (psihologie cognitivă). Era bucuros să ne aibă acolo, cred că se simțea și el mai apreciat și înțeles, hihi 😀

Pe tren, la întoarcere, am mai citit o carte: O mică glumă, de Cehov 😛

Concluzie: contează atât oamenii dintr-un loc, cât și cei cu care mergi acolo. Pe viitor, nu îmi fac speranțe de a vizita așa cum îmi place mie un loc, atunci când scopul vizitei e altul pentru fiecare, iar oamenii nu sunt pe aceeași lungime de undă cu mine. Fiecare are interesele sau dezinteresele lui, înțeleg și respect asta, dar eu una aș vrea să evit a depinde de alții, pe viitor, atâta tot. Voi mai merge prin Iași, poate pe când se termină lucrările, cred că va fi superb! 😀