Cursul vieții

Standard

De multe ori, mă simt ruptă de restul lumii, exclusă de la normalitatea pe care cei mai mulți oameni din jurul meu și-o doresc. Deși tot mai rar, uneori mă simt prost pentru că nu îmi doresc ce își dorește mai toată lumea. De fapt, îndrăznesc să cred că dacă toți și-ar analiza mintea și sufletul așa cum o fac eu, mai mereu, (mai) mulți s-ar descoperi uimiți într-o poziție similară cu a mea. Poate e un gând prea îndrăzneț.

M-am gândit la astfel de lucruri mai mult, în ultimele zile, poate pentru că am fost la două botezuri doar luna aceasta, poate pentru că mi-am revăzut prieteni din copilărie, acum adulți, oameni serioși, căsătoriți, cu un copil în brațe sau dorindu-și unul, construindu-și vreo casă, asigurându-și vreun viitor.

Asta facem, nu? Ne jucăm, nu prea conștienți de noi și de „cum stau lucrurile în viață” (cuvintele lu’ tata), ne ducem la grădiniță, apoi la școală. În vacanțe, o zbughim pe la bunici, dacă suntem norocoși să-i avem și să ne iubească. Prin clasa a opta, ne spune toată lumea despre viitor și despre cum deja suntem mari și să ne alegem un drum în viață, o direcție. Și facem un liceu, poate am decis bine și ne priește profilul ales. Dăm bacul și acum-e-acum: înscrierea la facultate. Acum chiar suntem mari, chiar ne alegem un drum în viață. Și poate decidem bine. Poate nu. Dacă decidem bine, ne luptăm să ne cultivăm entuziasmul, ambițiile, să ne luăm diploma. Dacă nu, înghițim în sec și continuăm oricum. E teribil să îți lași facultatea și să începi, eventual, alta. E și mai teribil să o lași și pe a doua și să începi, sau nu, o alta – e perceput social ca fiind un eșec. Mare eșec. E mai bine să continui patru ani într-o direcție care nu te încântă absolut deloc. Acum (sau unii dintre noi, mai puțin norocoși, mai devreme, mult mai devreme), te gândești sau ești nevoit să te muți de acasă. Dacă facultatea ți-e în alt oraș, te muți. Dacă nu, mai stai pe-acasă – dacă mai reziști să stai pe-acasă. Urmează (sau deja de mulți ani) să îți cauți și tu un job, să îți faci un viitor. Deja ești într-o relație considerată a fi serioasă, deja de câțiva ani, ,,tot cu ăla/aia” (citez lumea), și lumea se, și, mai ales, te întreabă pe când nunta. Știm cu toții că ăsta-i visu’, să îți găsești sufletul-pereche nu e de ajuns, ideea e să faci nuntă, să îți chemi toate neamurile și prietenii să se bucure pentru tine (de parcă acum doar ți-ai dat seama că e sufletul tău pereche, dacă e). Apoi, la scurt timp, faci și un bebe. Cum îți dai seama dacă e scurt sau nu timpul? Apar întrebările, din nou. Și apoi botezul copiilor, eveniment important. Eveniment la care se distrează, sau nu, tot rudele și prietenii, copilul e prea mic să știe că totul e în cinstea lui. Sau e pentru părinți? Întreb sincer, îmi scapă sensul multor obiceiuri. Apoi (sau deja, sau niciodată) îți cumperi o casă, o mașină, ai o mărire de salariu, poți asigura viitorul copilului (sau te zbați ca un nebun să faci asta, că nu ai calculat din timp că îți trebuie resurse pentru a crește decent un copil sau deja nici nu îți mai pasă). Și gata, ești un om împlinit. Îți dai copilul la școală și aștepți să se împlinească și el.

Îmi dau seama că tonul rândurilor de mai sus s-ar putea să deranjeze… Nu asta e intenția. Doar mă simt pe dinafară. Nu simt că îmi doresc toate astea, devine bătător la ochi în anumite situații. Aș fi putut prezenta totul în nuanțe mai roz, căci până la urmă e minunat să decizi că rămâi o viață lângă cineva și să oficializezi… NU. Scuze, asta nu pot prezenta în nuanțe roz :)) E minunat să găseși acea persoană și să o iubești. Atât. Dar e minunat să creezi viață, asta da, asta mi se pare cu adevărat minunat, să aduci pe lume o ființă cu totul unică și să îi îndrumi pașii. E o responsabilitate enormă, chestie pe care iar foarte mulți din jurul meu par să o treacă cu vederea.
Nu știu de ce nu îmi doresc toate astea. Nu sunt lucruri urâte. Dar mă deranjează tiparul, același tipar. Mă deranjează, uneori, doar uneori, când oamenii te privesc ciudat pentru că nu vrei aceleași lucruri, în fix aceeași ordine. Destul de probabil și sigur, voi vrea un copil, peste vreo câțiva ani, mai mulți (nu doar din cauza inevitabilelor instincte, ci pentru că mi se pare la modul real ceva fantastic). Dar nu acum. Acum sunt încă foarte egoistă. Dar eu mă uit la oameni care au deja copii și îi văd la fel de egoiști și chiar frustrați. Acum vreau lucruri pentru mine, vreau să simt că trăiesc, vreau să experimentez cât mai multe în viața asta. Și mă doare în cot de „să ne asigurăm un viitor” poate de prea multe ori. Și fac multe chestii fără să mă blochez pe nimic. Unii îi spun specializare, alegerea carierei. Noroc că interesul pentru psihologie a rămas constant în ultimii 7-8 ani, altfel aș fi clar o lepădătură a societății, fără vreo direcție în viață. Poate îmi voi lua un job în domeniul psihologiei, dar asta nu schimbă cu nimic faptul că eu știu cum stau lucrurile. Eu nu-mi doresc o carieră în nimic. Nu vreau să mă agăț de nimic. Nici măcar de sufletul-pereche nu vreau să mă leg. Nu vreau nuntă, nu vreau căsătorie. Nu vreau nici copii (dar știu că probabil voi vrea).

Mă bucur pentru cei care își doresc toate astea și le au, însă. Încerc să le înțeleg satisfacția și sentimentul de împlinire din ziua nunții, de exemplu. Și, la modul general, înțeleg. Simți acele lucruri când îți satisfaci o dorință, când îți atingi un scop. Eu m-am simțit împlinită când am ajuns în vârf de munte, cu Ștef și Sebi. Sau când l-am văzut pe Nicu râzând cu lacrimi. De fiecare dată când mi-am depășit fricile – când am terminat de sculptat masca pentru Nicolas, deși mă tăiasem urât la deget și mi-era teamă de daltă, când m-am urcat din nou pe cal după ce tocmai căzusem, când am reușit să spun unei anume persoane GATA, nu mai contezi. E stupid să consider lucrurile astea mai relevante decât dacă aș fi avut o nuntă?
Aș vrea uneori să îi zic bunicii să nu mă privească așa cu îngrijorare, sunt bine, sunt ok. Nu-mi doresc nuntă, nici botez, nici iubit pe care să-l car la toate întrunirile de familie și să avem o relație „serioasă”. Mi-e de-ajuns să știu că pot iubi. Sunt în stare de asta! Aș vrea să îi zic bunicului că mie nu îmi merge mai bine dacă mă rog, să nu mă privească îngrijorat când îi spun că nu mă rog lui Dumnezeu. Aș vrea să îi spun că nu mai cred demult în nimic, și asta, dincolo de perioada confuză prin care am trecut, nu mi-a schimbat sufletul. Îmi iau liniștea din altceva, din mine însămi.
Aș vrea să le zic prietenilor care mă știu de când făceam, la propriu, primii pași, că eu încă mă simt copil. Că mă uit la ei și văd niște copii îmbătrâniți, uneori. Prea serioși, prea așezați „la casa lor”. Nu au probleme, dar nu sunt nici fericiți. Sunt bine. Teoretic, ei sunt adulți împliniți, s-au realizat în viață și știu cum toată lumea se așteaptă să fac la fel sau măcar să intenționez asta, eu și toți restul care nu au binevoit. Nu e nevoie să mi se spună, știu privirile, știu așteptările. Dar eu nu vreau. Eu mă simt împlinită când sunt neserioasă și copil. Mă simt împlinită când mă simt liberă. Când pot iubi fără nici o constrângere, de nici un fel. Nu vreau să prind rădăcini în nici o casă. Vreau să mă plimb. Poate ei toți, oameni dragi care nu mă cunosc, dar îmi vor binele, simt că am alte gânduri prin căpățână, poate de aici semnele de îngrijorare pe care le văd pe fețele lor, uneori.

Poate cursul vieții mele va urma același tipar, nici nu mă interesează neapărat. Dar nu îmi pot face din treptele astea măsuri ale împlinirii mele personale. Îmi dau seama că oamenii din jurul meu se așteaptă totuși să o fac, căci așa e normal să fie… Și mă simt total pe dinafară când sunt în mijlocul lor, în astfel de contexte.

18 responses »

  1. Oh, da ce frumos ai scris. Și nu, nu mi s-a părut că prima parte ar deranja pe cineva.. sau că „tonul” ar deranja. Cred că „tonul” îl creează fiecare funcție de starea pe care o are când citește, funcție de propriile sentimente și funcție de modul în care gândește. (de aceea e atât de interpretabilă comunicarea scrisă).

    dar revenind… nu m-am putut abține să nu arunc o privire și-n viața mea și să mă simt „cu musca pe căciulă” pe ici și colo, prin unele porțiuni din text.. Dăți seama că eu sunt puțin mai bătrân, și în aceeași stare, deci sunt și mai „în afara normelor”. Ar fi trebuit să fiu însurat și „la casa mea” probabil…

    Sunt de acord cu tine, toate aceste lucruri și dorința de a avea copii vor fi și ele, cândva, în viitor, dar nu acum! Nu-i judec pe cei care la vârsta mea au deja ani buni de căsnicie și unul sau mai mulți copii. E treaba lor și mă bucur că le merge bine! Dar nu e de mine momentan.

    Da, am scris cândva un articol despre părinți și copii, știi asta și desigur îți amintești ce am spus pe acolo. Adică nu sunt genul de om care refuză cu desăvârșire ideea de a „fi în rând cu lumea”, nu asta vreau să se înțeleagă din acest comentariu.. doar că nu acum.. nu încă🙂

    Foarte fain articolul. Îți mulțumesc!

    Apreciază

    • Mulțumesc pentru apreciere, Radu:) Tu pentru ce îmi mulțumești?
      Da, comunicarea scrisă e foarte interpretabilă, mai ales dacă nu ți-e familiară persoana în cauză (nici măcar din ,,citite”). Tocmai pentru că fiecare interpretează în funcție de starea și sentimentele, dar și experiența personală… am menționat că intenția nu e să oftic pe cineva. Mă gândesc că poate unii tocmai s-au căsătorit sau ceva similar și să nu aibă impresia că le desconsider bucuria.

      Hihi, nu ești cu mult mai bătrân decât mine :)) Plus că bărbații de obicei au o vârstă puțin mai avansată, comparativ cu a femeilor, când vine vorba de astfel de decizii/evenimente.

      Eu doar copii știu că îmi voi dori în viitor, de restul nu prea sunt sigură (cam înspre deloc…), căci am tot felul de idei ciudate prin cap. Dar, probabil, inevitabil, vin la pachet toate :))
      Îmi amintesc articolul, da. Cred că fiecare lucru e bine să îl faci la momentul potrivit. Și cel mai bun moment e când îți dorești cu adevărat, în mod special, să faci acel lucru. Nu când ,,hai, fie, să o fac și pe asta”. Chestia e că acest „moment potrivit” nu poate să însemne aceeași chestie chiar pentru toată lumea…, fiecare cu ritmul și dorințele lui.

      Apreciază

  2. Neata, Iulia! După cum probabil ai observat pana acum, nu prea intervin in postarile personale, oarecum de destainuiri. Viata are darul de a te pune in cele mai interesante situatiii. Cam de fiecare data. Fiecare are bataliile lui, alegerile lui prin care isi croieste destinul. Nimic nu este obligatoriu in viata: nu e obligatoriu sa faci scoala, sa te mariti si sa faci copii. Legile universale iti vor modela drumul independent de normele societatii umane. Moartea e un dat si destinatia finala: mantuirea. Suntem particule de energie care trebuie sa invatam sa daruim fara egoism. Cum ajungem acolo este un proces individual. Avem nevoie de ceilalti doar pentru ca trebuie sa daruim cuiva.. Oamenii traiesc in clisee, sabloane, tipare etc. Si se asteapta sa faci la fel. Nu e nimic iesit din comun. Eu mi-am dezamagit familia de nenumarate ori prin faptul ca am ales altceva decat ce voia ea. Si o voi mai face. Asta pentru ca oamenii nu au invatat ca fiecare are chemarea sa. Fiecare copil/nepot/var etc. are lupta lui de dus si mama/tata/sora/fratele etc. nu o pot face pentru el. Suntem egoisti cand asteptam ceva de la cel de langa noi si suntem egoisti si cand plangem moartea unui om…
    Zi frumoasa de marti!

    Apreciază

    • Neațaa😀
      Mi-e tot mai clar lucrul acesta, chiar nu ești obligat să faci nimic în viața asta. Doar că uneori, doar uneori, aș vrea ca oamenii să înțeleagă și ei mai des absurditatea anumitor expectanțe, să vadă că normele sociale, deși au rolul de a ne ghida pașii, sunt de multe ori inutile și ilogice. Și aș vrea să nu ne mai îngrădim unii altora libertatea, de fapt, să nu atentăm să o facem, nici măcar în mintea noastră (și să ne dăm seama când o facem). Și uite, ce am zis acum – sunt tot niște expectanțe cu privire la ceilalți, un fel de meta-expectanțe, hahah. E greu să ieși din cercul ăsta.

      Eu accept mai greu ideea asta… de a-i dezamăgi pe ceilalți.. am mai discutat noi în privat legat de asta. De atunci, am mai luat niște decizii strict pentru mine, cu riscul de a-i supăra pe unii și alții.

      Asta pentru ca oamenii nu au invatat ca fiecare are chemarea sa.
      Dar să învețe odatăăă.

      Apreciază

  3. E, prima parte are potential de starnire a deranjului, dar traim intr-o societate moderna in care astfel de impresii devin din ce in ce mai normale.
    Nu este bine sa raportezi gandurile din prezent la bunicii tai pentru ca indiferent cat ar fi de deschisi nu vor intelege, pentru ca judeca altfel.
    Nu este bine sa raportezi prezentul la trecut.

    Ai o viziune, repet, care devine din ce in ce mai normala si care ar trebui sa deranjeze din ce in ce mai putini. Societatea actuala accepta lucrurile astea exact asa cum vin. Normalitatea este ceea ce crede fiecare ca este. Limitele au fost aproape eliminate, iar acesta este un lucru bun, din punctul meu de vedere.

    Apreciază

    • Da, Răzvan, și eu trăiesc fix cu impresia aceasta: că în societatea modernă, e normal să gândesc așa (sau cel puțin nu e anormal), și mai schimb idei cu oameni ok (gen voi), sau prieteni care sunt fix pe aceeași lungime de undă. Dar apoi, din când în când, mă trezesc pierdută în diverse contexte sociale și îmi dau seama că da, nu îți mai impune nimeni ce și cum să faci, dar e un soi de mirare mută de îngrijorare/dezaprobare dacă faci altfel, sau dacă doar ai intenția să faci altfel. Ceea ce nu-i grav, comparativ cu alte perioade istorice, alte culturi. Dar e acolo.

      Am zis de bunici, pentru că au fost prin preajmă zilele trecute și pe ei am citit clar chestii pe care alții le maschează mai eficient😛 Dar nu sunt doar ei. Ziceam inclusiv de prieteni, amici, cunoscuți. Oameni de aceeși vârstă cu mine sau puțin mai măricei, care, teoretic, își dau seama că nu-i anormal ce simt eu, daaaar, există un dar, un ,,totuși”, un ,,ar trebui…”. Alteori, acele priviri indulgente de tipul ,,ce să-i faci, nu s-a maturizat, așa-i ea” – asta de la tineri (nu de la bunici, ei își fac griji strict pentru starea mea de spirit, căci trag concluzii greșite🙂 ). Poate observ eu prea multe :))

      Dincolo de situații specifice, tu zici bine, se mai elimină din prejudecăți și granițele normalității acceptate se mai extind în cadrul societății.

      Apreciază

  4. Ma bucur mult ca am avut ocazia sa citesc asemenea ganduri, sentimente, dorinte, expuse atat de frumos si de sincer intr-un articol. Este viata noastra si e bine s-o traim asa cum ne place noua, cum simtim noi, nu cum vor altii. Nu cum trebuie, pentru ca societatea are regulile ei nescrise pe care toata lumea le respecta supusa, intocmai.
    Sunt incantata sa observ ca mai sunt si alte persoane care gandesc astfel. Care incearca sa sparga tiparele si sa traiasca liber. Care pun atat de mult accent pe suflet. Pe implinirea lui.🙂

    Apreciază

    • Pentru mine e oarecum reconfortant faptul că le-am scris, de data asta. Mă tot bântuiau de câteva zile😛
      Și mă sâcâie cuvântul ,,trebuie”. Am o perioadă de răzvrătire împotriva lui :))
      Dacă stau să mă gândesc, nici nu cred că e vorba de o încercare de a sparge tiparul, n-aș avea absolut nimic împotriva lui – dacă s-ar plia pe ce îmi doresc eu, ca întreg, măcar ca imagine de ansamblu.

      Apreciază

    • Presiunea vine de la mine, da. Eu oricum fac ce vreau, în cele din urmă. Dar până ajung acolo, în plan afectiv, mi-e foarte greu să nu țin cont de dezamăgirile celorlalți (cei relevanți, mă refer). Nu vreau să îi supăr. Deși e absurd, nu pot înțelege ce au ei, personal, de pierdut, dacă eu nu mă căsătoresc, de exemplu.

      Femeia biologică din mine… Dar asta doar referitor la copii. Câteodată, aș vrea să nu vreau nici copii, nici în viitor. Dar instinctele urlă ca nebunele, hahah :))) Plus că alteori, chiar îmi doresc așa, ca idee de viitor, și rațional-afectiv.
      Disonanțele astea se rezolvă… accentuând una dintre ,,tabere”, fie în plan comportamental, fie mental. Clar, voi fi nevoită să fac niște compromisuri. Acum, n-am ce mă plânge, căci renunț la ceva, pentru a obține altceva, tot pentru mine. Partea grea e să alegi ce dai și ce păstrezi. Și să fii ok cu a renunța la unele lucruri. Asta am învățat în ultimul an😛

      Apreciază

          • Multi inainte. 22 e putin. Mai ai destul timp dar ai grija sa nu ajungi nemaritata pana la 30 ani. Lumea tot rade si nu crede in pragul asta psihologic. Decat sa iesi cu una nemaritata peste 30 ani mai bine dai te mancare la porci.

            Apreciază

            • Eu iau în considerare pragul psihologic din jurul vârstei respective, cu gândul la el îmi dau seama că nu-i așa simplu cum aș vrea eu să fie. și că până la urmă suntem influențați de… ceea ce suntem, că vrem că nu vrem😛

              Nu mă înțelege greșit, nu e vorba că nu vreau să am pe nimeni. Dar căsătoria în sine, ca act social/religios/simbolic, mi se pare inutilă – indiferent de vârstă. Deci foarte probabil că voi rămâne nemăritată. Dar asta nu echivalează cu a fi singură.

              Apreciază

            • Problema e ca femeile nu vor sa fie neveste ci mirese. Pe de alta parte statutul lor e dat de barbatii cu care se marita. Majoritatea confunda asta cu barbatii cu care doar „ies”. Si asta e inselator si cu efecte pe termen lung. Asa ca………e destul de complicat sa fii femeie. Pe de o parte ai o gramada de avantaje si pe de alta o gramada de dezavantaje.

              Apreciază

  5. Mie nu mi-ai demonstrat decât că nu eşti nebună şi că eşti o fiinţă normală şi sănătoasă afectiv. Din păcate însă nu am veşti bune pt tine. Eu una nu prea am făcut ce am vrut în viaţă. Nu am serviciul visat, ci cel gândit de alţii. Nu am partenerul visat, ci cel care m-a acceptat, singurul. Nu am făcut copil cu cine şi când am vrut, ci când s-a putut. Şi colac peste pupăză, când viaţa mea părea perfectă, cu toate realizările pe care societatea spune că trebuie să le ai, mi-am dat seama că am făcut ce au vrut alţii. Dar nu mă mai simt vinovată cu nimic, mi-am făcut datoria şi acum mă doare în cot de gura lumii.

    Apreciază

    • Hihi, îmi pare bine. Că nu par nebună/anormală într-un sens nesănătos🙂
      Pe mine asta mă întristează oarecum, tot ce mi-ai zis tu acum… Văd atât de mulți oameni într-o situație similară, mulți nici nu își dau seama de ce nu se simt fericiți/împliniți. Parcă ne urcăm toți într-un carusel și uităm să ne întrebăm dacă vrem cu adevărat să fim acolo. Și, ce-i drept, nici alții nu își bat capul pentru tine, să te întrebe ce vrei tu de fapt.

      E excelent că măcar acum nu te simți vinovată. Și nici nu-i târziu să faci de acum ce vrei tu, nu alții.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s