Dan

Standard

Chiar şi cei mai buni prieteni te pot dezamăgi, chiar dacă au intenţii bune (eu ştiu cum e cu intenţiile mai bine decât oricine), chiar dacă au un motiv relativ întemeiat pentru asta. Chiar şi ei te pot lăsa baltă exact atunci când ai avea mai multă nevoie de ei.
Şi deşi ştii toate motivele din spatele dezamăgirii, ajungi să nu mai suporţi pe nimeni în preajma ta. Dacă nici măcar persoana aia care te ştie de când aveai 7 ani, care ştie cam tot ce se petrece în viaţa ta, nu poate să fie acolo pentru tine într-unul din cele mai critice momente… parcă nu mai vrei pe nimeni în jurul tău. Să se ducă naibii toţi!
Şi devine în scurt timp un cerc al singurătăţii şi al suferinţei. Cu cât eşti mai înverşunat pe lume şi te simţi mai singur, cu atât îi îndepărtezi pe toţi din jurul tău. Depresia – nivelul scăzut de serotonină şi alte dereglări biochimice – îţi alterează perspectiva destul de mult, nu doar asupra lumii, ci asupra ta, în primul rând. Iar dacă eşti un inhibat şi un pasiv-impulsiv ca mine, e minunat. Ajungi să te închizi cu totul, să nu mai ai nici o reacţie la nimic, să nu vrei nimic, să nu faci nimic, să nu spui nimic. Şi, uneori, când presiunea e prea mare, să răbufneşti – doar pentru a-ţi părea rău apoi şi pentru a te înverşuna şi mai tare în pasivitatea şi nimicul tău. Pentru că eşti mai în siguranţă acolo, în nimic. Cel puţin aşa pare.
Am scris acum mai mult decât mă aşteptam despre stările astea, prin care am tot trecut în ultimele luni. Ok. Să continui. Pe la sfârşitul lui august, în urma unor lucruri neplăcute – să le zicem, eram în starea asta, în care nu suportam pe nimeni în jurul meu. Nu mă refer la vreun moft sau nemulţumiri concrete legate de oameni, ci la faptul că simţeam efectiv că mă doare şi mă zgârie pe creier şi pe suflet prezenţa celorlalţi – indiferent cine ar fi ei. Dacă aş fi putut, aş fi plâns de nervi. Parcă fiecare gest, cuvânt, comportament al lor mă rănea, îmi făcea rău. Nu îi suportam. Nu suportam pe nimeni. Am evitat persoanele care în general îmi erau simpatice doar pentru a nu ajunge să le detest, căci în oala cu ,,nu te suport” au aterizat cei mai mulţi dintre cunoscuţii mei. Nu le spuneam nimic, ce aş fi putut să le spun?

Într-un astfel de moment, cu o astfel de stare în suflet, mi-am regăsit un vechi prieten. Cred tot mai mult că unele experienţe le avem strict pentru că avem nevoie de ele, pentru că ele ar rezona cu fiinţa noastră în exact acel moment. Dragoş îmi spunea cu ceva timp în urmă de o teorie a corzilor – da, cred că asta ar explica ce nu pot eu explica acum. Ştiu că ,,întâmplarea” e o variabilă puternică în universul nostru. Însă ,,întâmplările” sunt şi ele determinate de anumite decizii pe care noi le luăm în funcţie de anumiţi factori.

Aveam vreo 15-16 ani eu, când ne-am împrietenit. Vreun an, am mers la acelaşi liceu – el termina clasa a XII-a. Stăteam şi vorbeam cu orele, despre orice. Despre lume, despre el, despre mine, despre şcoală, părinţi, viitor şi trecut…Vorbeam în glumă despre lucruri importante şi vorbeam serios despre lucruri neimportante. După o perioadă, a ,,dispărut“ din viaţa mea. El nu era tocmai anturajul dezirabil pentru o zăpăcită de 16 ani şi s-ar fi putut să mă influenţeze negativ. Cel puţin asta cântărea el, prin mintea lui. Asta şi altele, are tot felul de idei prin căpăţâna aia.
Oricum, a reapărut cam în acelaşi an, pentru puţin timp însă. Apoi nu am mai auzit nimic de el timp de vreo 2 ani, când m-a sunat, într-o noapte… să ies la plimbare.
Cred că aşa îţi poţi da seama cel mai bine dacă ai o legătură reală cu un om… când îl vezi după 2 ani şi puteţi vorbi şi vă reluaţi discuţiile ca şi cum v-aţi văzut ieri. Când în ciuda timpului trecut, relaţia e la fel, nu a dispărut nimic, e totul acolo. Poate voi v-aţi schimbat, poate nu, dar relaţia dintre voi e aceeaşi.

În ultimii patru ani, nu am mai ştiut nimic de el. Mai auzeam doar câte ceva, de la cunoştinţe comune, dar informaţiile obiective pentru mine n-au relevanţă cam deloc. Nu mă interesa în ce ţară e, dacă mai e într-o relaţie cu C., dacă l-a enervat pe nu ştiu care şi altele. Nu am ştiut nimic de el, de la el.
Mi-a fost mereu drag şi îmi aminteam uneori de el. Unii oameni îţi ajung la inimă şi rămân acolo, indiferent de timpul care trece (sau distanţa dintre voi).

Cum ziceam, mi-am regăsit un prieten în perioada în care nu mai suportam pe nimeni în jurul meu. Mi-a scris un mesaj pe facebook, într-o zi oribilă – într-una din zilele alea în care presiunea era tot mai mare şi urma să răbufnesc.
I-am răspuns, nu ştiu de ce, că oricum nu aveam starea necesară pentru conversaţii ,,ciudate” cu oameni dragi dar cu care nu vorbisem totuşi de patru aaaani. Dar e frumos să descoperi, încă din primele cinci minute, că nimic nu s-a schimbat. Că e acelaşi om drag ţie, că poţi vorbi la fel cu el, că ţi-e prieten şi acum, că timpul şi distanţa nu alterează chiar totul. Şi mai ales, că îl suporţi şi că nu te dor nici vorbele, nici atitudinile lui.
Ne-am reluat obiceiul de a vorbi cu orele despre orice – de data aceasta, pe internet şi, uneori, la telefon…

M-a ajutat enorm de mult. A fost ,,terapia” mea, am reuşit să vorbesc, să chiar vorbesc despre ce mă macină. E liniştitor să simţi că ai comunicat cu cineva, chiar şi în momentele în care nu aţi chiar vorbit serios despre lucruri serioase. Să te simţi mai bine, să scapi de presiune şi bagaj emoţional în urma unei discuţii despre muzică, de exemplu. Să simţi că e acolo cineva care te acceptă aşa cum eşti, defect şi stricat, cineva care înţelege toate prostiile din capul tău. Şi căruia nu îţi e teamă să îi spui toate prostiile alea serioase din capul tău. Ba da. Ţi-e teamă, foarte teamă. Dar te ajută să treci peste ea, fără reproşuri, cu răbdare, fără presiune. Fără presiune.
A fost mai uşor cu el pentru că a fost un ajutor reciproc, pentru că ajutorul a venit în mod natural, ca rezultat al discuţiilor noastre şi nu a fost un scop în sine. Am putut să fiu deprimată şi să râd/zâmbesc, fără să mă simt ciudat. Fără să mă simt vinovată – măcar pe moment.

Mi-a ţinut de urât în nopţile în care nu puteam să dorm. Şi, uneori, nici nu m-am mai simţit atât de singură. Iar treptat, prezenţa altor oameni nu mai era atât de insuportabilă.
Desigur, am devenit dependentă de discuţiile cu el, de el poate. S-a manifestat ca orice altă dependenţă – şi de la un punct încolo, orice dependenţă poate deveni nocivă.

Dan m-a ajutat să respir în ultimele luni, să reînvăţ să respir. Nu mai am atacuri de panică. Nodul din gât e tot acolo, dar nu mai simt că mă sufocă în fiecare secundă. M-a ajutat să mai scap de griji şi frici, de reţineri. Nu în totalitate, evident, dar e mai bine. Îmi zice şi acum ,,copilu’“ şi nici nu aveam idee cât de dor mi-era să îl aud spunându-mi aşa…

Ştiu că va dispărea din nou, cine ştie cât timp – poate câteva luni, poate câţiva ani. Aş vrea să rămână prin preajmă, dar nu i-aş cere asta niciodată, tocmai pentru că poate ar rămâne. Dacă ne-am vedea şi am vorbi din obişnuinţă, necesitate sau, şi mai oribil, din obligaţie/responsabilitate, s-ar distruge tot. E o responsabilitate imensă să ştii că cineva are nevoie de tine, să îţi spună cineva asta. Din acel moment, orice acţiune a ta înspre persoana respectivă e o parte pentru că tu ai dorit să o iniţiezi, şi o parte pentru el, pentru că el are nevoie şi tu ştii asta şi pentru că tu vrei să îi dai ce are el nevoie (deşi nici nu mai ştii dacă tu simţi nevoia absolută să faci ceva pentru el). Nu vreau să rămână pentru că am eu nevoie de asta.

Îmi va fi greu, ştiu. Şi dor… Mi-a fost alături până am ajuns în punctul de unde pot să mă ridic singură. Ne-am ,,ţinut de urât“ până în momentul în care ne putem ridica amândoi şi ne putem continua drumul.

Chiar şi cei mai buni prieteni te pot dezamăgi. Chiar şi cei mai dragi oameni ţie pot pleca. Dar ei sunt mereu acolo, de fapt. Unii te dezamăgesc, deşi au intenţii bune. Alţii vor apărea în viaţa ta şi te vor ţine de mână când plângi sau când vrei doar să taci. Iar apoi vor pleca. Şi e ok. Şi tu vei dezamăgi sau vei pleca din viaţa unora şi vei apărea în viaţa altora.
Doar nu uita de acei oameni pe care îi păstrezi în suflet, sunt acolo pentru un motiv.

7 responses »

  1. Iulia, îți citesc cu plăcere articolele, indiferent de subiect. Pe cele personale prefer să le comentez mai puțin pentru că fiecare om simte, trăiește și alege în felul lui. Cu toate acestea, atunci când simti că se prăbușește cerul peste tine, că nimic nu mai are sens poti face doua lucruri. Unul deriva din altul: zambeste, apoi râzi.Cu tot ceea ce ești. Nu cred că există remediu mai puternic 🙂

    Ah, să nu uit: uneori, să gândești prea mult e o pacoste. Acționează după cum simți. La naiba cu șansele. Tot ce contează în viața e să încerci. Așa spunea Dylan Hunt 😉 Somn ușor și o duminică plăcută!

    Apreciază

    • Ma bucura asta, Marin 😀 Articolele mai personale, pe care le gasesc pe alte bloguri, le comentez si eu mai putin… din aceleasi motive amintite de tine.
      Zambetul si rasul se stie sigur ca au efecte benefice asupra noastra. Stiu ca expresiile noastre faciale pot fi nu doar un efect al emotiilor, ci si o cauza a lor. Parca totul e mai bine cand razi..

      Da, stiu ca poate fi o pacoste, de multe ori. Insa depinde si ce si cum gandesti – cred ca aici e pacostea de fapt. Si sa aliniezi ce gandesti, cu ce simti, cu ce faci. Ar fi ideal 😛
      Intelept Dylan al nostru :))

      Somn usor si tie!

      Apreciază

      • Neața! De acord cu tine, contează mult și cum gândești. De cele mai multe ori, regretele vin după ce ai gândit prea mult. Nu toate deciziile pe care le-am luat urmând ceea ce simțeam pe moment au fost grozave, insă nu regret nici măcar una. În schimb, regret că uneori am analizat prea mult în loc să fac ce-mi venea ca reacție 🙂 Foarte inspirate ultimele propozitiii din articol. E adevarat, uneori sunt oameni care se intersecteaza cu tine in anumite momente. Apoi, când rolul lor a fost indeplinit, dispar asa cum au apărut. Și, desigur, așa ni se întâmplă și nouă. Este ilustrarea perfectă a ideii potrivit căreia atât răul, cât și binele vin de la oameni și prin ei. Sigur, nu aceiași 😀 La fel de real este că uneori încercăm să ne agățâm de aceste persoane care ne fac bine mai mult decât ar trebui. E și asta o artă a vieții umane: să știi când să renunți…la orice 🙂

        Apreciază

        • Marin, ce mult ma bucur ca ai inteles ce am vrut sa transmit si, mai ales, ce am vrut sa nu uit. E o greseala pe care o facem adesea, ne agatam de oameni si odata cu asta am impresia ca se pierde din naturaletea relatiilor. Interactionam din obisnuinta de multe ori sau pentru ca asa se cuvine sau asa se impune.
          De acord, e o arta sa stii cand sa renunti la orice, mai ales ca renuntarea aceasta, pana la urma, e cea care ofera premisa unei reintoarceri 🙂

          E si credinta aceasta ca prietenii se vad zilnic, isi vorbesc zilnic sau cat de cat des. Mi s-a dovedit insa opusul, deja de mai multe ori – nu doar in ceea ce-l priveste pe Dan. Cei mai buni prieteni nu fac parte din cotidianul meu, insa atunci cand interactionez cu ei, e cat se poate de real. Si e pentru ca vrem asta atunci, fix in acel moment, iar momentul devine de o mie de ori mai pretios astfel.

          O zi frumoasa tare sa ai! 🙂

          Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s