Tentative

Standard

Dragă C.,

Îţi scriu, deşi nu îţi voi trimite vreo scrisoare prea curând. Sau cine ştie. Sunt atât de instabilă şi nesigură, încât… nu ştiu. Cu ce să încep? Vreau să fiu liberă. Vreau să simt că respir, mi-e dor de acea senzaţie, să îmi umplu plămânii cu aer tare şi să îl simt cum îmi invadează fiecare celulă din corp.
Nu mai pot vorbi cu oamenii, nu mai ştiu vorbi cu ei. Nu am ştiut niciodată, cred eu, doar că acum m-a prins din urmă. Nici cu tine nu ştiu vorbi, de-asta îţi scriu. E o epuizare psihică şi emoţională care mi-a paralizat fiecare muşchi al feţei. Capul îmi vâjâie de gânduri, idei, emoţii, dureri, renunţări, fărâme de speranţe, intenţii… dar nimic, nimic nu pare a reuşi să spargă bariera şi să se manifeste în exterior. M-am blocat, eu singură mi-am turnat ciment peste fiinţă şi acum nu pot ieşi la suprafaţă.

Să ştii că sunt deprimată, întrunesc toate criteriile enumerate în DSM. M-am autoanalizat şi mă supun terapiei. Îmi par în zadar toate, dar şi gândul acesta e unul specific depresiei şi poate e bine să nu îi dau atenţie.

E un haos extraordinar în mine. Dacă haosul psihic s-ar transpune fizic, m-aş deforma şi împrăştia. Ar rămâne din mine doar particule amestecate, colorate, blocate într-un ţipăt veşnic mut, dar fără vreun sens anume. Doar o masă de particule.

Îţi mai scriu, poate. Mă mint că vorbesc cu tine, poate în cele din urmă va avea sens, poate devin şi mai coerentă.

p.s Am făcut doar boacăne în ultimele luni. E ca un bulgăre de zăpadă, se face tot mai mare. Nu ştiu cum să-i pun frână, cum să îmi pun mie frână, nu am nici un strop de voinţă. Şi le fac rău altora. Nu multora, doar celor care contează.
Tu, să ai grijă de tine.

Cu drag,
Luli

27 responses »

  1. Oh, şi tu? De când nu ne-am mai auzit! Nu cred că mai are rost sa întreb ci doar sa îţi spun că atât de mult ma bucur ca am mai ajuns pe blog să-ţi mai citesc câte ceva de nu am cuvinte, în schimb îmi pare rău ca te văd (deşi eu nu te văd) atât de tristă.

    Încearcă să te revigorezi, gândeşte-te că mai este puţin până pe 14 decembrie.

    Aaaaa era să uit, ascultă melodia asta Soweto Gospel Hoir – Amayin Grace care îmi spuneai chiar tu într-un comentariu că are puterea minunată de a schimba ceva în interiorul tău, de a te face să simti, sa crezi, sa speri…

    Te pup, noapte bună!

    Apreciază

    • Deci si tu😛 Da, Cata, a trecut ceva timp… Ma bucur ca ai ajuns pe-aici si ai lasat un semn. Da… ma stradui sa imi revin cumva, sa ies din cercul asta. Doar ca ideea de 14 decembrie ma supara. Prefer sa pierd notiunea zilelor si as vrea sa nu mai acord semnificatii inutile…

      Iti multumesc ca mi-ai amintit de cantec, am ascultat multa muzica in ultima perioada. Ajuta…
      Te pup si eu, ai grija de tine!!

      Apreciază

  2. Buna dimineata, Iulia!
    Am gasit un punct comun intre noi (in afara de serialele SF :D): desi nu se poate spune despre mine ca nu zic lucrurilor pe nume, oriunde as fi sau oricui, sunt momente in care nu am energie, nu am viata suficienta in mine ca sa comunic verbal cu oamenii. Prefer sa scriu si sa se incheie povestea respectiva definitiv. Nu stiu nimic despre randurile de mai sus si nici nu trebuie. Insa, daca te-ai descompune la un moment, sunt sigur ca as putea forma o echipa alaturi de care sa te recompunem🙂 Nu-ti face griji pentru ciment; sufletul unui om poate sa invinga orice. De obicei, viata nu inseamna sa castigi, ci sa te ridici de fiecare data dupa ce ai pierdut, sa zambesti si sa o iei de la capat.
    Păşeşte drept înainte şi dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, fii sigur că Dumnezeu îl va crea într-adins pentru ati rasplati indrazneala sunt cuvintele spuse, se zice, lui Columb de Regina Isabela de Castilia. Sa nu le uiti niciodata.
    In plus, azi e sambata, azi trebuie sa zambesti:

    Apreciază

    • Hii, viata nu se opreste in loc pentru durerea nimanui. Nu se opreste nici pentru fericirile noastre.

      Mary, nu reusesc sa las comentarii pe blogul tau, imi dau bataie de cap masurile alea de securitate😛

      Apreciază

  3. Uneori am senzatia ca traim paralel. …citisem articolul la data cand l-ai scris si am ramas muta. Era exact ce as fi vrut si eu sa spun cuiva la momentul acela. Si acum, tot asa i-as spune. Nu pot sa ies din starea asta de ecou, de mult timp.
    Nu am curaj sa ii spun astea. Mi-e rusine. Desigur, e si inutil. Dar cand a trebuit si as fi putut sa deschid gura si sa urlu toate astea, am tacut.
    De fiecare data cand citesc postul acesta, ma uimeste propria mea lasitate.
    Si inca ceva.
    Eu cred ca totusi,lumea, pentru tine, s-a oprit cumva,in ciuda faptului ca ai bravat mai sus.
    Cand ceva te ucide inlauntru, viata devine ca filmul cu ziua marmotei. In fiecare zi o iei de la cap cu nodul din gat.

    Apreciază

    • Poate nu e asa inutil, Irs… poate te-ai simti mai bine. Insa cred ca pot intelege de ce nu ai facut-o, de ce nu o faci. Am tacut si eu cand trebuia sa vorbesc…
      Lumea… lumea nu s-a oprit, stii? Dar parca eu, da. Parca stau pe loc, vad cum se misca toate in jurul meu, iar eu, eu m-am blocat. Si tot ce fac, in fiecare zi, e din inertie oarecum. Sau din obligatie pentru oamenii din jurul meu.
      Iar nodul ala din gat e mereu acolo..

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s