Călători I

Poate era nevoie de toate dezamăgirile astea pentru a mă scoate din letargie. Nu ştiu, uneori e tare bine să nu mai conteze aproape nimic. Aşa îţi dai seama care sunt acele puţine lucruri din viaţa ta care au o semnificaţie pentru tine.
Se pare că îmi place cu adevărat să văd lumea. Oricât de necăjită aş fi, mă bucur ca un copil când văd cum se schimbă relieful pe măsură ce maşina înaintează, când văd câte un copac cu o formă mai deosebită, când văd ape şi munţi şi văi cum se armonizează în peisaje , unele minunate, altele monotone.
Aş putea să organizez excursii. Doar timpul nu l-am estimat bine. Trei zile, în loc de două, ar fi fost mai bine.

18 august 2012

M-am trezit la 5:00. Aş mai fi putut dormi măcar o jumătate de oră, dar parcă mi-a ajuns. Am mai verificat o dată bagajele, totul era pregătit. L-am pus pe Veveritzu în geantă, căci avea să ne însoţească. La ora 5 dimineaţa, oraşul încă doarme. E linişte, parcă nu l-aş trezi. La ora 7 părăseam Clujul.
Răsăritul e frumos, l-am văzut de multe ori exact de pe această şosea. Răsăritul e frumos când te îndrepţi spre soare. Avem muzică de vacanţă. Apahida, Corpadea, Mociu, Cămăraşu… mergem spre Reghin.

O străduţă abruptă aici, nişte bănci cu decoraţiuni din lemn pe trotuare, o vioară ca monument. Ne oprim la Biserica Evanghelică. Poarta e închisă, suntem în dubii, căci nu ştim dacă avem voie să intrăm. Tragem zăvorul, ne strecurăm în curte, iar paznicul se oferă să ne deschidă biserica. Îmi place arhitectura – poate singurul motiv pentru care lăcaşurile de cult îmi mai trezesc interesul. Scări înguste, misterioase, rafturi pline de cărţi ascunse dincolo de gratiile ferestrelor, inscripţii în latină, o orgă impresionantă, toate poartă cu ele, parcă, amprenta unei lumi vechi.

Facem poze, pornim spre Topliţa, cu o oprire la castelul Brâncoveneşti – la ora actuală azil pentru copii cu diverse deficienţe. De aici, înspre Gheorgheni. Apoi, Lacul Roşu.
Pe măsură ce ne apropiem, natura devine tot mai impresionantă. ,,Lacul ucigaş”, cum mai e numit, e înconjurat de munţi, stânci şi păduri, din toate părţile. E oarecum ciudat să găsim aglomeraţie aici, în munţi, dar probabil e un semn bun. Oamenii îşi mai fac timp să admire şi astfel de lucruri. Mulţi turişti aici, aşadar. Însă e linişte, calm, nici urmă de agitaţia specifică oraşelor. Parcă avem tot timpul din lume. Vrem să ne dăm cu barca!


Suntem patru într-o barcă, Veveritzu a rămas în maşină. E liniştitor, dar palpitant, avem de ocolit cioturile de lemn ce răsar din apele lacului. Ne mai ciocnim de alte bărci, dar toţi zâmbim şi admirăm priveliştea.
A venit şi rândul meu să vâslesc! 🙂 Nicu mă învaţă şi îmi explică logica mişcărilor. Nu sunt vreun talent înnăscut, dar am mişcat/plimbat barca frumuşel. Ne-am simţit bine, aici, la lac.

Au urmat Cheile Bicazului. Prin chei, multe maşini. O scurtă oprire şi ne continuăm călătoria înspre Piatra-Neamţ. La Piatra, două chestii ne interesau: lacul Bâtca Doamnei şi cetatea antică Petrodava. Am trecut lacul pentru a ajunge la cetate, traseul a fost ca de poveste – drum îngust de munte, păzit de ambele părţi de copaci umbroşi, printre care, pe partea dreaptă, mai zăream lacul.
Drumul poate fi făcut cu maşina doar până la un punct. De acolo, pe jos. Entuziasmaţi, am pornit în căutarea cetăţii. Anca ne-a luat-o înainte, mai nerăbdătoare.

Fără să ne informăm prea mult, ne aşteptam ca ruinele cetăţii să fie un strop mai evidente şi, speram, mai multe. Petrodava a lăsat în urmă însă doar treptele subtile ce duc la ea, o poartă din lemn şi un mic zid. Acolo, în vârf de lume, am găsit doar urmele trecerii timpului.
Îmi pare bine că nu ne-am informat în prealabil. Poate am fi considerat că un zid de trei metri lungime sau cât o fi având nu merită osteneala. Dar priveliştea merită. Cred că îi poţi înţelege mai uşor pe oamenii ce apărau zidurile unor astfel de cetăţi, cu două mii de ani în urmă. Într-o lume în care ce vedeai, aia era, e de înţeles să ţii şi cu dinţii de văile, munţii şi apele ce îţi sunt casă. Petrodava, mai mult decât nişte ruine (puţine ruine!) pare a fi muntele în sine.

Cum nu aveam nici o şansă să mai ajungem la Humuleştii lui Creangă până la orele de vizită, nici la zimbri, nici la cetate, Târgul-Neamţ l-am trecut în grabă, bucurându-ne în treacăt de mânăstirile Văratec şi Agapia (de la poartă, am căscat ochii şi la casa memorială a lui Vlahuţă).
Era deja seară, am trecut de Broşteni (tot ai lui Creangă), ne-am cazat în Holda.

p.s Vă amintiţi versurile lui Eminescu, din ,,Călin (file din poveste)” ?
,, De treci codri de aramã, de departe vezi albind
S-auzi mândra glãsuire a pãdurii de argint.
Acolo, lângã isvoarã, iarba pare de omãt,
Flori albastre tremur ude în vãzduhul tãmâiet ;”

Am trecut pe lângă Codrii de Aramă şi Pădurea de Argint!!