Plăceri vinovate

M-am aflat pentru mult timp într-un fel de căutare a sinelui, dorinţa aceea de a te defini, de a simţi că ceea ce faci este în strânsă legătură cu ceea ce gândeşti, cu ceea ce eşti. În cele din urmă, nu trebuie să căutăm prea departe. Tot ce suntem e la îndemâna noastră, doar că unele bucăţi din noi le-am îngropat şi le-am inhibat atât de mult, încât cu greu ajungem la ele. Le auzim ecoul, le auzim strigând din când în când, şi ne speriem, căci nu le recunoaştem. Ne simţim dubios în propria piele şi spunem ,,dar eu nu sunt aşa”.

Uneori luăm în considerare aceste plăceri ,,ciudate” ale noastre, însă ne simţim vinovaţi, căci ne dăm seama că ele nu se ridică la standardele autoimpuse, la valorile în care noi credem, la aşteptările pe care alţii şi, mai ales, chiar noi le avem de la propria persoană. Freud ar spune că le numim ,,plăceri vinovate” din cauza conflictului ce apare între Id şi Supraego. Adică, dorinţele noastre imediate, impulsive, instinctive intră în contradicţie cu valorile etice şi standardele pe care le-am dezvoltat. Id-ul, săracul, mai trebuie şi satisfăcut. Şi totuşi, ne e foarte greu să admitem că unele lucruri ne fac plăcere şi ne bucură, chiar dacă nu au un substrat de esenţă şi profunzime, chiar dacă lasă de dorit din punct de vedere calitativ, moral, estetic ş.a.

Am văzut pe un site următoarea imagine – de fapt, textul mi-a atras atenţia.

Şi mi-a dat de gândit. De ce să nu admitem că ne place pur şi simplu ceva? Atât timp cât suntem conştienţi de calitatea morală sau artistică, să zicem, a lucrului respectiv, de ce să ne tot căutăm justificări, de ce să nu admitem faţă de propria persoană, în primul rând, apoi putem să le spunem şi altora, dacă apare contextul, că ne place cutare lucru ?

Sunt convinsă că toţi avem o serie de inclinaţii care au fost catalogate drept plăceri vinovate. De ce să nu fie doar plăceri? De ce să ne simţim vinovaţi pentru preferinţe de moment, pentru lucruri, poate stupide, dar care ne fac bine într-un anumit moment al zilei/vieţii ?

Aş vrea să nu mai las standardele proprii sau ale altora să îmi inhibe astfel de bucurii sau să mă facă să mă simt vinovată. De fapt, de multe ori nici nu ne simţim cu adevărat vinovaţi pentru ele, însă avem impresia că ar trebui. Poate ne luăm prea în serios. Nu spun că vreau să îmi cobor standardele, nici vorbă. Însă, adesea, tocmai termenii de comparaţie (aceste plăceri vinovate) ajută la întărirea valorilor. Am de gând să le dau credit pentru asta şi pentru micile bucurii aduse 🙂 Şi le voi numi simplu plăceri, eliminând substratul de vină.