În copilărie, una dintre frustrările mele era creată de starea de plictiseală, când nu mai ştiam ce să fac, când epuizam, pe moment, resursele imaginaţiei – sau epuizam mediul. Deşi momentele respective nu durau mult, căci îmi găseam rapid o nouă ocupaţie, un nou joc, o nouă reinterpretare a realităţii, ţin minte şi acum cât de tare mă supăram în astfel de momente. Plictiseala era un fel de duşman căruia nu puteam să îi permit să se instaleze în viaţa mea.
Nevoia de diversitate şi mai ales de variaţie, de alternanţă e una destul de accentuată în cazul meu. Mă plictisesc repede. De îndată ce simt rutina şi monotonia unei activităţi, mintea mea cere altceva (fie doar în plan psihic, fie în plan comportamental). Asta m-a făcut să fiu uneori instabilă, alteori superficială. Partea bună e că îmi cunosc slăbiciunile şi în timp am învăţat să folosesc instaurarea rapidă a plictiselii ca pe un imbold. Un imbold de a experimenta şi de a învăţa lucruri noi. Un imbold de a-mi colora rutina zilnică, de a-mi asigura variaţie.
Fiind conştientă de propria-mi tendinţă de a fugi de la o activitate la alta, dintr-un exces de zel, am dezvoltat în timp o fixaţie – aceea de a duce la bun sfârşit ceea ce încep să fac. Şi nu oricum, ci cât mai perfect. În general, asta m-a făcut să am o performanţă bună în activităţile pe care le intreprindeam, însă mi-am dat seama recent că poate fi şi un mare defect. Această regulă auto-impusă de a termina ce încep să fac poate fi extraordinar de tâmpită uneori, căci îmi alterează capacitatea de a cântări onest o situaţie. Adică, are rost să termini mereu ceea ce începi? Dar asta voi rumega altădată.
Mi-am descoperit pasiunile. La mine nu există ,,nu ştiu ce să fac”, ,,nu am ce face”, ,,mă plictiseeeeesc”. Mereu pot opta pentru vreo activitate care ştiu că îmi va face plăcere. Problema e ca am toane. Nu am chef mereu să citesc, nu am chef mereu să desenez, nu am chef mereu să butonez pe bloguri, nu am chef mereu să mă uit la filme/seriale etc.
Alteori, mă cuprinde brusc câte-un chef sau vreo idee. Ieri, de exemplu, mi-am cumpărat creioane cerate. Aşa, pur şi simplu. Le-am văzut pe raft şi mi s-a făcut poftă să desenez. Mi-a trecut. Acum stau pe masă, ele, creioanele. Am mâzgălit cu ele un fel de alien şi cam atât.
În ultimii doi ani, cam aşa, am observat că mă plictisesc de mine, tot mai des. Nu ştiu dacă de mine… mine, însă simt nevoia să îmi schimb des aspectul fizic, mă rog, ,,look”-ul. Aşa că m-am tot tuns, în mai multe direcţii, m-am mai vopsit. Iniţial, suviţe negre, apoi roşcate. Luna trecută m-am vopsit roşcată. Şi sub influenţa unor toane cu simţul umorului, mi-am turnat nişte şuviţe negre, groase, în cap, săptămâna trecută. Acum, nu mă plâng, căci nimic nu e definitiv. Voi reveni la roşcat. Şi încă mă tentează blondul.
Încerc să mă bucur că astfel de toane nu îmi influenţează aspecte mai importante ale vieţii, însă. Închei aici, căci simt nevoia de altceva.
mmnemosyne 
Buna, Iulia! Sa stii ca ma regasesc in randurile scrise de tine. Intr-o anumita masura, evident. Nu pot, nu stiu, nu merge la mine desenatul:P Antitalent total. Altfel, si eu ma plictisesc uneori si am o stare de usoara iritare pentru ca simt ca as vrea sa fac ceva anume, deosebit dar nimic nu ma multumeste. Nu am altceva de facut decat sa astept sa imi treaca 🙂 In rest, de obicei niciodata nu fac un singur lucru in acelasi timp, ci mai mult. Ceea ce uneori e greu, dar imi place ca ma provoaca. Toanele…am cam inceput sa le tin sub control.
Aaa…eu inca nu m-am vopsit, cu toate ca m-am tuns dupa 7 luni 😛
Sa ai o noapte frumoasa!
ApreciazăApreciază
Hello 🙂 Da, da, starea aia de iritare cand vrei sa faci ceva, dar nu stii ce, nu te poti decide ce.. ai descris-o tare bine 😀
Te descurci asa, cu mai multe lucruri simultan? Adica, stiu ca aveam si eu obiceiul, insa aveam impresia ca nu imi iese asa cum vreau. Si momentan le variez. 15-30 min o chestie, apoi alta, apoi revin, apoi altceva. Cam asa 😛
E bine ca nu te-ai vopsit, nu as putea sa mi te imaginez cu parul colorat :)) Apropo de asta, azi am vazut un tip pe strada, cu parul mai lungut, pana pe umeri cam asa. Creol, sprancene negre si groase. Vopsit blond. Dar stii, un blond din ala strident, nu o nuanta ,,naturala”. Era tare iesit din peisaj omul :))
Waa… 7 luni? Iti era destul de lung parul, cred! 😀
ApreciazăApreciază
Neata! In functie de ce am de facut fie le impart pe ore, fie le fac in acelasi timp (mananc, citesc/vorbesc/, ascult ceva). E adevarat ca fac asta mai usor pentru ca-s singur in casa :)))
Nope, nu ma fau in vant dupa culoare blonda, mai ales la mine :))))))
Mie imi creste parul in sus, deci aveam o freza Eminescu putin mai afro 😛
ApreciazăApreciază
am impresia ca bloggerii seamana intre ei mai mult decat am crede…eu de asta m-am apucat sa imi fac blog,ma plictiseam enorm in facultate, ma plictisesc atat de repede incat la un moment dat ma intrebam daca sunt normal…pur si simplu ma simteam torturat in facultate cand eram nevoit sa merg la niste cursuri care nu ma interesau..mereu imi faceam toate absentele care se permiteau(la medicina e prezenta obligatorie la 70% din cursuri) acum insa cand sunt prins in activitate si ma simt util sunt foarte entuziasmat si aproape ca ajung in cealata extrema, sa pierd notiunea timpului…nici nu stiu cand se face ora 3 dupamasa
ApreciazăApreciază
E oarecum de asteptat sa ne uneasca anumite lucruri, caci am tins toti inspre o anume activitate… deci ceva comun e clar ca avem. Insa da, si eu constat destul de uimita asemanarile dintre noi. Cine se seamana, se aduna, parca 😛
Dar uite, la asta nu ma asteptam. Traiam cu impresia ca la medicina n-ai timp sa te plictisesti :)) 😀 mmm… nu stiu daca as rezista asa. Noi suntem norocosi, profesorii nostri nu ne vor in sala de curs (plictisiti, bolnavi sau frustrati) decat daca noi vrem sa fim acolo, prin urmare nu se face nici o prezenta.
Ma bucur tare mult pentru tine, sa stii. Cred ca e ideal asa, sa iti placa ceea ce faci, sa te simti bine la locul de munca. As zice ca esti norocos, dar ai muncit pentru asta 😛
ApreciazăApreciază
Da, semănăm, cu toții ne plictisim, mai mult sau mai puțin 😛
Și eu pățesc să sar de la o chestie la alta din plictiseală, din nevoia de schimbare (mie îmi place să mut prin casă, tot pentru a alunga monotonia)
Dar pe lângă tot ce ai spus tu mai sus, am descoperit recent că am o problemă cu acea stare de nechef, sau de plictis care duce la nechef atunci când am multe de făcut. E total pe dos, dar dacă se adună multe chestii „în agendă” parcă nu mai am chef de niciunul, chiar dacă luate separat cam toate îmi plac.
O fi de vină faptul că, fiind așa multe nu pot să mă dedic doar unuia până mă satur de el? Când acele lucruri nu au un deadline e ok, le pot lua pe rând și trece la altul când apare plictiseala, dar când toate trebuie rezolvate până la data de …. mai că nu îmi vine să mai fac niciunul și mai bine dorm 😀 ( nu știu ce e cu mine dar dorm cam mult în ultimele zile)
ApreciazăApreciază
hahahah :)) mutatul prin casa! – fenomen simpatic :)) Asta face mama cu un fotoliu. De cativa ani, tot la 2 luni maxim ii schimba locul prin casa 😀
Cat despre starea respectiva, cred ca pot empatiza cu ceea ce spui. Si cred ca ai intuit bine… faptul ca nu te dedici cu adevarat nici unuia dintre lucrurile respective s-ar putea sa iti induca starea aia de nechef. Cand avem mai multe in agenda, chestii care ,,trebuie” facute, e posibil sa ne simtim coplesiti dintr-o data, si sa batem in retragere. As aminti exemplul invatatului pt un examen :)) 😛 Ai invatat tot, MULTE informatii, iar inainte de examen ai impresia ca ai o mare varza in cap. In momentul in care vine cerinta, incepi sa te axezi pe un singur aspect si procesele cognitive se pun in functiune, incepi sa misti cu alte cuvinte, intr-o anume directie.
E greu, insa solutia ar fi sa le luam totusi pe rand – cand vine vorba de ,,trebuie”…
Bine ca poti sa dormi 😛 Poate ai avut ceva carente, lipsuri, si acum organismul tau recupereaza, se odihneste cat de mult poate.
ApreciazăApreciază
voiam sa comentez dar m-am plictisit
ApreciazăApreciază
Wou, Iulia, dar la tine nevoia de schimbare e chiar pregnanta. Nu am auzit si nu am vazut pe nimeni care sa se vopseasca asa des. Si esti si curajoasa, dispusa la diverse experimentari. Seamana cumva cu nevoia de schimbare a temei blogului in cazul unui cunosct de-al meu, de ficare data cand intru la el, gaseasc alt template. 😀
Cat despre toane, nu stiu, dar eu le consider normale. Sunt influentate de mai multi factori: dispoztiei, timp, nevoi.
ApreciazăApreciază
cine stie Nice, poate imi trece… In fiecare zi imi vin vreo cateva idei de schimbare, insa pe cand sa le pun in aplicare, nu mai reprezinta punct de interes :))
ApreciazăApreciază
Dacă simţi atât de tare nevoia de o schimbare, ştiu eu cum să-ţi omori timpul încât să nu vrei decât mereu aceeaşi schimbare :))))
Dar nu îţi spun despre ce e vorba, e prea crud, şi-n plus, exerciţiile de imaginaţie sunt benefice mai ales acum, când vine primăvara. Pe mine mă plictiseşte statul în casă datorită frigului, răceala asta nenorocită care nu se mai termină şiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii… cheful de a scrie e destul de redus. Am impresia că fie am scris prea mult pe anumite teme, fie nu are rost să scriu ceva ce ştiu toţi.
ApreciazăApreciază
Dar acum trebuie sa imi spui :)) Obligatoriu! Nu spun ca as si pune in aplicare (cine stie ce idei ai), dar mi-e necesar sa stiu.
M-a cam amortit si pe mine frigul, as vrea sa vina primavara, cat mai curand. Sa ies mai usor din casa.
Cat despre chef de a scrie… inteleg. Cam aici m-am blocat si eu. Spre deosebire de tine insa, eu am impresia ca am secat si chiar nu am nimic de spus. Bine, nici nu prea mai am timp liber in exces, dar asta e alta poveste.
Motivele tale de a nu scrie nu se pun. Chiar daca ,,stiu toti” (iar asta e foarte improbabil), uneori e bine sa vina cineva si sa puncteze o serie de lucruri carora nu le mai acorda nimeni atentie. E ca un reminder, unul binevenit. Deci pune-te pe scris 😛
ApreciazăApreciază
Dezavantajul îmbătrânirii, am uitat ce vroiam să spun atunci :))
La mine timpul e un factor important, şi abordarea temelor abstracte devine tot mai grea, pentru că sunt în ultimul an şi trebuie accelerată treaba cu doctoratul.
De răceala am scăpat, dacă vrei îţi dau şi reţeta care te scapă în 3 zile de ea, pentru viitor, am văzut că şi altora le-a făcut bine 🙂
Cred că ideea cu scrisul e mai mult negativă în paralela cu discutatul, mi-e dor de dezbateri publice, dar în registru amical, pentru că pe blog am impresia că eu scriu, lumea mă aprobă, iar la final nu se câştigă nimic :))
Mi-e dor să fiu contrazis, bănuiesc. Aşa sigur scap de plictiseală :))
ApreciazăApreciază
deci tu ai avea nevoie de stimulare intelectuala. Am impresia ca oamenii sunt tot mai pleostiti, nici sa se contrazica nu mai au chef. Si mi se pare trist, mai ales ca la nivel teoretic/abstract, contrazicerea ar avea valente clar pozitive.
Pe bloguri e greu sa aduni mai multi oameni dispusi sa dezbata cu adevarat niste idei. Majoritatea isi doresc ca activitatea online sa le aduca relaxare, nu sa ii solicite intelectual. Si uite, nici macar nu ne sincronizam :))
ApreciazăApreciază
Pe un ciob de sticlă veche
Ti-am pictat un mic erete
Si i-am pus un șnur ușor
Să îl porți de Mărțișor!
1 Martie cu fericire și iubire!
ApreciazăApreciază
La multi ani cu ocazia zilei de 1 martie!
ApreciazăApreciază
Apăi m-aș vospi și io da nu mai am păr pe capotă! 😆
ApreciazăApreciază
Eu cateodata asociez plictiseala cu calmul si cu meditatia. Cand ma plictisesc mintea mea incepe sa rumege si sa functioneze la capacitati pericoloase. Cand ii spui cuiva ”stii la ce m-am gandit”, prietenii mei stiu ca am avut o zi de plictiseala si ca urmare vine o idee foarte traznita.
La multi ani de 1 Martie!
ApreciazăApreciază
Deci pentru tine e benefica plictiseala 😛 E un lucru admirabil – reusesti sa iei tot ce e mai bun dintr-o astfel de stare. Adica, sper ca e de bine, cine stie ce idei traznite ai 😛
ApreciazăApreciază
,,Nu exista plictiseala.. doar distractie in declin” @ Spike
Sweet primavara sa ai
ApreciazăApreciază
dubios mod de a fi optimist 😛
Si tu, si tu :*
ApreciazăApreciază
foarte rar ma cuprinde starea de plictiseala in ultima perioada, programul incarcat si doar momentele de respiro din weekend m-au facut sa uit de plictiseala.
daca poti sa crezi nu m-am saturat nici de frig, nici de iarna, nici nu astept primavara cu mare entuziasm, nici chiar vara, iau lucrurile asa cum sunt, cat o sa mai dureze?chiar nu stiu 😀
nevoia de schimbare o simt si eu si atunci fac ceva diferit fara de monotonia zilnica 🙂
ApreciazăApreciază
Cred ca e sanatos asa, sa iei lucrurile cum sunt, pe rand, frumos… mai ales cand e vorba de acele lucruri asupra carora nu putem avea nici o influenta.
Eu m-am saturat de frig! 😀
ApreciazăApreciază
Aparent, perfectionismul pare a fi o calitate.
Insa realitatea mi-a demonstrat ca perfectionistii au intotdeauna de pierdut. In multe, foarte multe domenii.
Dar au o satisfactie morala care nu se poate cumpara cu Mastercard 🙂
ApreciazăApreciază
Ai zis bine… ,,aparent”. Testez pe propria-mi piele si da, perfectionistii au de pierdut. O data, eforturile depuse (psihice, fizice) conduc la epuizare, apoi, social vorbind, nu prea conteaza cat de perfect ai facut tu ceva, media si asteptarile vor fi mereu undeva mai jos si vei primi aceleasi aprecieri precum colegul tau non-perfectionist, iar cea mai frustranta dintre frustrari e faptul ca ridici stacheta atat de sus incat e tot mai greu sa te multumesti pe tine insuti. Plus ca 80% (cel putin) dintre oamenii din jurul tau nu dau doi bani si, mai mult, se enerveaaaaaza pe dorinta ta de a face totul bine. Si tu te enervezi pe ei cand ii auzi cu ,,las-o ba ca merge asa” (sau cum era versul) 🙂 Nah, cateva dintre…
Insa satisfactia e pe masura, da – atunci cand iese RELATIV asa cum ti-ai dorit :))
ApreciazăApreciază
Copiii se plictisesc sa fie copii si vor sa fie oameni mari, apoi se plictisesc de scoala si vor sa munceasca; iar and ajungem la munca…. unde e pensia? Si tot asa pana … E greu de lucru cu mine insumi, daramite cu tine!!!
ApreciazăApreciază
Eh, uite, sa fiu copil nu m-am plictisit niciodata 😛 Insa e un paradox usor observabil la oameni… isi doresc sa ajunga adulti, pentru ca mai apoi sa isi doreasca tineretea/copilaria inapoi.
ApreciazăApreciază
Deci să-ți zic: impreună cu iubita mea ne-am construit un colț de colorat și modelat cu plastilină special conceput pentru momentele când suntem stresați și vrem să ne relaxăm, sau nă împăcăm unul cu altul.
ApreciazăApreciază
E absolut grozav! Un astfel de colt mi-ar trebui si mie… in loc de plastilina, voi pune bucati de puzzle. Cred ca e de real ajutor pentru voi… 🙂
ApreciazăApreciază
A, da, avem și puzzle tu! Cu orașul San Francisco 3000 de piese. Punem câte 5 pe săptămână să nu ne surmenăm. După ce îl terminăm, caut unul de 5000 de piese să îl lăsăm și la nepoți!
ApreciazăApreciază
waaaa, e perfect deci! Procedura adecvata, un puzzle trebuie savurat!!
ApreciazăApreciază