Efectul martorilor

Am citit şi anul trecut despre acest aspect al influenţelor sociale, am recitit recent acele câteva cercetări care au confirmat ceea ce poate ştim intuitiv şi am observat de-a lungul timpului: în prezenţa altora, este mai puţin probabil ca oamenii să sară în ajutor.

Aşa numita crimă Genovese este cea în urma căreia s-a declanşat o întreagă serie de cercetări asupra a ceea ce mai târziu se va numi efectul martorilor. O tânără a fost atacată în apropierea locuinţei ei şi, deşi a ripostat şi ţipetele ei au fost auzite de către cel puţin 38 de vecini, timp de o jumătate de oră, nici unul nu a intervenit. Nici unul nu a sunat măcar la poliţie! A fost ucisă.
Şi nu ştiu de ce am impresia că nu e un caz singular, chiar deloc, deşi e unul dintre acele cazuri care a şocat publicul, a făcut mare vâlvă. Toate astea se întâmplau prin 1964, iar în următorii 15 ani, peste 50 de studii realizate au confirmat ceva ce pare ilogic oarecum, faptul că oamenii reduc ajutorul când sunt prezenţi şi alţii.
Şi cât ne străduim să evităm pericolele alegând locuri populate, cu mai mulţi oameni, sperând că aşa suntem mai în siguranţă! Probabil că suntem, însă doar pentru că un atac la persoană este mai puţin probabil în public, nu pentru că prezenţa celorlalţi ne-ar garanta şi implicarea lor în caz de nevoie.

În astfel de cazuri, apar (cel puţin) două fenomene: ignoranţa pluralistă şi difuzia responsabilităţii.
Prima e cea care ne determină să fim inexpresivi (că doar nu vrem să părem laşi, să creadă lumea că ne speriem/agităm din nimic), să îi studiem pe ceilalţi şi să stabilim în funcţie de ei dacă e într-adevăr o urgenţă, dacă se întâmplă într-adevăr ceva grav sau nu. Problema e că abordăm cam toţi acelaşi mecanism. Aşadar, ne uităm unii la alţii, ne vedem calmi, inexpresivi, şi tragem automat concluzia că ,,nu e nimic grav” şi că am putea să ne vedem de treaba noastră. Asta în timp ce ignorăm gemetele de durere scoase de o persoană dintr-o cameră alăturată, la care am avea acces în 10 secunde, de care ne desparte doar o uşă, o draperie.
În cazul crimei Genovese, e vorba de difuzia responsabilităţii. Cu alte cuvinte, nu sunăm la poliţie căci suntem conştienţi că alte 30 de persoane sunt şi ele martore şi cu siguuuuranţă cineva a făcut deja asta. Pasăm mingea de la unul la altul.
Experimente semnificative au fost realizate de Latané şi Darley. Concluzia era că persoanele care nu au intervenit cu siguranţă nu pot fi etichetate ca fiind indiferente, nepăsătoare, ele fiind chiar mai tulburate de eveniment decât cei care, singuri fiind, intervin, însă pur şi simplu responsabilitatea se pasează uşor, se diluează, când ştim că există şi alţi martori.

De ce scriu toate astea? Pentru că iniţial m-am indispus aflând aceste lucruri, pentru că e o realitate, un aspect al realităţii sociale deranjant. Dar mă gândesc că e important să ne conştientizăm propriile slăbiciuni involuntare şi momentele în care ele e posibil să se instaleze. Ar fi primul pas înspre a schimba ceva data viitoare când, poate, cineva chiar are nevoie de ajutorul şi de intervenţia noastră imediată.
Data viitoare când auzim/vedem ceva ce nu pare a fi deloc în regulă şi observăm că cei din jur nu schiţează nici un gest în acest sens, să ştim că mesajul nu e ,,nu e nimic grav” ci ,,sunt şi eu confuz ca toţi ceilalţi, tocmai încerc să stabilesc dacă situaţia e gravă sau nu şi aştept un gest care să mă îndrume”.

Mă gândesc cu oroare că am fost şi eu sub influenţa ,,difuziei responsabilităţii”, poate nu o dată. Cu siguranţă nu au fost cazuri la fel de grave precum crima Genovese, dar suntem dispuşi să ne asumăm acest risc?

p.s pentru cei interesaţi: experimentele de care aminteam, ale lui Latané şi Darley, sunt descrise în Introducere în psihologie, Atkinson, 2005. Sau search The Google, poate daţi peste articolele originale, cu amănuntele design-ului experimental şi a modului de interpretare a rezultatelor (să vă convingeţi dacă sunt sau nu valide studiile, din punct de vedere statistic, pentru cei pasionaţi de cercetări&co)