La răscruce de vânturi

Standard

În neştiinţa mea, am confundat mereu ,,La răscruce de vânturi” cu ,,Pe aripile vântului” – cea din urmă încă o necunoscută, prima: o poveste ce mi s-a întipărit în suflet, acum. Nu cunoşteam în prealabil nici un detaliu referitor la firul epic al romanului, deci nu ştiam la ce să mă aştept.
Singurul roman publicat de Emily Brontë, Wuthering Heights, este, în viziunea mea, o capodoperă, o odă tulburătoare închinată iubirii, pasiunii şi răzbunării. Atmosfera închisă, apăsătoare, dureroasă, m-a ţinut captivă într-un ţinut rece, dar pasional în felul lui, într-un decor presărat cu fantastic.
Unul dintre aspectele care a contribuit la acest sentiment de captivitate, a fost impunerea unor graniţe spaţiale ale poveştii. Personajele vor pleca, vor călători, uneori vor părăsi aceste locuri apăsătoare, tu însă, ca cititor, vei fi damnat să rămâi acolo, la răscruce de vânturi, în mijlocul ,,furtunii”.

Odată cu sosirea d-lui Lockwood, noul chiriaş ce se va instala la Thrushcross Grange, am făcut cunoştinţă şi cu Heathcliff, acest personaj fascinant, sumbru, cu o alură gotică, pe care nu am reuşit să îl descifrez în totalitate.
 ,,Wuthering Heights e denumirea reşedinţei domnului Heathcliff. O poreclă provincială potrivită pentru a evoca vuietul vântului ce se dezlănţuie în jurul casei pe timp de furtună. Pe acele culmi, desigur, aerul e mereu tăios şi rece; …”

,,Ca înfăţişare, părea un ţigan cu pielea tuciurie, ca îmbrăcăminte şi purtare, un gentleman, atâta cât poate părea gentleman un om care trăieşte la ţară. Fiind bine făcut la trup şi având o faţă plăcută, cu toată înfăţişarea lui morocănoasă, nici chiar lipsa de cochetărie nu-i şedea rău. L-ai fi putut bănui că este o îngâmfare de proastă calitate; dar inima mea binevoitoare îmi spunea că nu poate fi vorba de aşa ceva: nu ştiu ce instinct mă făcea să cred că rezerva lui izvorăşte din sila pe care o are pentru orice exteriorizare a sentimentelor, pentru orice manifestare a unei simpatii reciproce, că iubeşte sau urăşte în ascuns, şi i s-ar părea o obrăznicie ca cineva să-i arate că-l iubeşte sau îl urăşte. Dar mă cam pripesc; îi dăruiesc cu prea multă generozitate propriile mele însuşiri.’’ (despre Heathcliff, din perspectiva d-lui Lockwood)

Dezamăgită iniţial de naraţiunea ce se contura a fi la persoana a treia, pe care eu am considerat-o mereu mai impersonală, mai ,,rece”, preferând mereu romanele subiective, scrise la persoana I, aveam curând să descopăr forţa acestei poveşti, indiferent de perspectiva narativă.
Noul chiriaş, contrar aşteptărilor mele, va rămâne un necunoscut, un personaj neimportant cu un rol semnificativ, însă: el va consemna povestirea relatată de Nelly, bona lui Hindley, Catherine şi Heathcliff, iar mai apoi a lui Hareton şi Cathy.
Urmând amintirile lui Nelly, am călătorit înapoi în timp, semnificativă fiind ziua în care domnul Earnshaw, tatăl lui Hindley şi Catherine, aduce cu dânsul, la Wuthering Heights, după o călătorie, un copil orfan. Îndrăgindu-l nespus, moşierul a atras asupra micului orfan ura fiului său, Hindley. În timp ce între Catherine şi Heathcliff (aşa cum va fi el numit) se stabileşte o legătură puternică, Hindley îl va supune pe ,,intrus” unor continue umilinţe, situaţie ce se va agrava odată cu moartea domnului Earnshaw. Heathcliff a îndurat totul cu o forţă uimitoare, dar firea lui deja ,,sălbatică” şi pasională, va fi alimentată zi de zi cu o dorinţă aprigă de răzbunare.
Trădat în iubirea lui şi de către Catherine, care alege să se căsătorească cu Edgar Linton, Heathcliff va părăsi Wuthering Heights.
,,Îmi place tot atât de puţin să mă mărit cu Edgar Linton, cât să fiu în cer, şi dacă păcătosul din odaia aceea ( –>Hindley) nu l-ar fi adus pe Heathcliff în halul în care se află, nici prin gând nu mi-ar fi trecut s-o fac. Acum însă, dacă m-aş mărita cu Heathcliff, m-aş simţi degradată, aşa că el nu va şti niciodată cât îl iubesc, nu pentru că-i frumos, Nelly, ci pentru că el e mai mult eu însămi decât sunt eu – eu însămi. Nu ştiu din ce sunt plămădite sufletele noastre, dar ştiu că al lui şi al meu sunt la fel, iar între al lui Linton şi al meu e o deosebire ca între o rază de lună şi un fulger, sau între gheaţă şi foc.’’ (Catherine)

Heathcliff se va întoarce însă după trei ani, bogat, manierat şi dornic de răzbunare. Iar Hindley va fi prima lui ţintă. Iar povestea abia începea, în ciuda morţii lui Catherine.
Nu voi rezuma mai departe. Dincolo de firul narativ, pasiunile şi trăirile personajelor sunt cele care au un impact mult mai mare, sunt emoţii care m-au asaltat şi mi s-au înrădăcinat în suflet pe măsură ce citeam.

Acum, însă, încerc să îmi dau seama ce a fost mai tulburător: drama lui Heathcliff sau suferinţa pe care le-a provocat-o celor din jurul său… Căci deşi acest personaj întunecat creat de Emily Bronte este ca un magnet pentru fascinaţia cititorului, deşi îi poţi înţelege dorinţa de răzbunare şi suferinţa care l-au condus pe acest drum, modul în care îşi revarsă ura şi asupra unor fiinţe nevinovate (fiul lui Hindley, fiica lui Catherine şi chiar propriul său fiu) care nu i-au greşit cu nimic, mi-l dezvăluie ca pe un monstru.

Cu toate acestea, nu îmi pot înfrâna un interes viu faţă de acest personaj. Şi o oarecare doză de admiraţie. El a iubit, a iubit total. Iar când a pierdut-o pe Catherine, şi-a dezlănţuit ura, căci doar asta a mai rămas. Dar nu o va uita pe Catherine, va trăi cu dorinţa ca ea să-l bântuie, să o vadă, să se apropie de ea. Atmosfera rece, înfrigurată de la Wuthering Heights va predispune apropierii celor două lumi, în repetate rânduri.
Iubirea lor a fost distructivă, atât pentru ei, cât şi pentru cei din jurul lor. Dupa moartea ei, Heathcliff îşi va dedica energia pentru a-i distruge pe cei pe care îi considera duşmani. O eroare de judecată gravă, în opinia mea, căci Edgar Linton s-a făcut vinovat doar de a iubi aceeaşi femeie, fiul lui Hindley, numit Hareton, îl îndrăgea pe Heathcliff, dar acesta i-a distrus spiritul, l-a redus la stadiul de sclav, muncitor, ucigându-i subtil şi indirect intelectul, potenţialul, iar Cathy, fiica lui Edgar şi Catherine, a greşit prin naivitatea cu care a iubit. De ce şi-a revărsat ura asupra lor ? Singurul vinovat de decăderea lui a fost Hindley. Atât. Şi Catherine, în momentul în care, aşa cum frumos a acuzat-o Heathcliff, aceasta şi-a trădat propria-i inimă.

E o poveste tulburătoare care transcede graniţele acestei vieţi şi, deşi tragică, ea va avea un final optimist – o întorsătură neaşteptată a situaţiei care va aduce o rază de lumină atât de necesară sufletelor zbuciumate aflate la o răscruce de vânturi…

Citate:

* La început, aceste cuceriri au măgulit-o, căci era plină de ambiţie, şi astfel, fără a avea intenţia precisă de a induce în eroare pe cineva, a ajuns să-şi formeze un caracter dublu. În casa unde se vorbea despre Heathcliff ca despre un ,,derbedeu ordinar” şi ,,mai rău decât o brută” avea grijă să nu se poarte ca el; dar acasă la ea nu se osteni să aibă maniere elegante căci toată lumea ar fi râs de ea, nici să-şi înfrâneze firea-i sălbatică, de vreme ce acest efort nu i-ar fi sporit prestigiul şi nici nu i-ar fi adus laude. (despre Catherine)

* Iubirea mea pentru Heathcliff însă e asemeni stâncilor eterne de sub pământ: nu prilej de încântare, ci necesitate. Nelly, eu sunt Heathcliff! El e mereu, mereu în mintea mea, nu ca o plăcere, aşa cum nici eu nu sunt întotdeauna o plăcere pentru mine însămi, ci ca propria mea fiinţă. Aşa că nu mai vorbi despre despărţirea noastră; e cu neputinţă, şi… (Catherine)

*Te rog să nu-ţi închipui că în dosul acestui fizic aspru se ascund adâncuri de bunăvoinţă şi afecţiune! Nu e un diamant brut… sau o stridie ce ascunde o perlă; ci un om crud, nemilos, cu o fire de lup. (Catherine, despre Heathcliff)

*Indiferenţa cu care am primit aceste instrucţiuni era, fără îndoială, cam exasperantă, căci ea mi le dăruise cu toată sinceritatea. Dar eu socoteam că o fiinţă care-şi calcula dinainte efectele acceselor de furie, putea, exercitându-şi voinţa, să se stăpânească până şi în momentele de paroxism. (Nelly, despre Catherine)

*– N-am nici o milă! N-am nici o milă! Cu cât viermii se zvârcolesc mai tare, cu-atât creşte şi pofta de a-i strivi. Îndur o suferinţă nespusă; e ca durerea de măsele; pe măsură ce durerea creşte, scrâşneşti mai tare din dinţi. (Heathcliff)

*-Acum abia îmi arăţi cât ai fost de crudă… crudă şi falsă. De ce m-ai dispreţuit? De ce ţi-ai trădat propria-ţi inimă, Cathy ? Nu găsesc nici un cuvânt de mângâiere. Meriţi să suferi. Tu te-ai ucis singură. Da, poţi să mă săruţi şi să plângi, poţi să-mi storci sărutări şi lacrimi: ele te vor arde… te vor condamna. M-ai iubit… atunci cu ce drept m-ai părăsit? Cu ce drept… răspunde-mi… m-ai părăsit pentru un biet capriciu pe care l-ai simţit faţă de Linton? Căci nici suferinţa, nici degradarea, nici moartea, nici Dumnezeu şi nici Satana nu ne-ar fi putut despărţi! Tu, de bunăvoie, ai făcut-o: nu eu ţi-am zdrobit inima… tu ţi-ai zdrobit-o, şi, zdrobind-o pe-a ta, ai zdrobit-o şi pe-a mea. Pentru mine e şi mai greu, pentru că sunt sănătos. Crezi că vreau să trăiesc? Ce fel de viaţă voi duce dacă tu… Doamne! Ţie ţi-ar plăcea să trăieşti când sufletul ţi-e în mormânt?

*-Acum, băiete, eşti al meu! Şi vom vedea dacă un copac creşte tot atât de încovoiat ca şi altul când îi îndoaie acelaşi vânt!
Copilul, nebănuind nimic, ascultă cu plăcere cuvintele lui Heathcliff; se juca cu favoriţii acestuia şi-i mângâia obrajii. Dar eu am înţeles totul…

*S-ar putea crede c-am muncit toată vremea numai pentru a-mi arăta acum mărinimia. Dar nici vorbă de aşa ceva! Am pierdut facultatea de a mă bucura de distrugerea lor; şi mi-e lene să distrug fără scop.

*În primul rând, asemănarea izbitoare dintre el şi Catherine mi-o reaminteşte într-un mod înspăimântător. Totuşi, acest fapt, despre care dumneata ai putea crede că are cea mai puternică înrâurire asupra imaginaţiei mele, e în momentul de faţă lucrul cel mai neînsemnat. Căci ce nu-i în mintea mea legat de ea? Şi ce nu-mi aminteşte de ea? Nu mă pot uita în jos, la pardoaseala asta, fără să-i văd trăsăturile desenate pe piatră! În fiecare nor, în fiecare pom… în aerul nopţii şi-n fiecare privire din timpul zilei… sunt înconjurat de chipul ei! Cele mai obişnuite feţe ale bărbaţilor şi femeilor… chiar şi propriile mele trăsături… îşi bat joc de mine, semănând cu ea. Lumea întreagă e o colecţie înspăimântătoare de amintiri care îmi spun că ea a existat şi c-am pierdut-o! 

17 responses »

  1. Of, draga mea, ai ales una dintre cele mai tulburatoare povesti de iubire din cate au fost evocate vreodata. In contemporaneitatea scriitoarei era ceea ce numim astazi o iubire imposibila. De aceea epicul este condus in asa fel incat iubirea sa devina posibila in final.
    Candva, la ziua mea, pe 3 octombrie 1995, cineva mi-a oferit cartea silindu-ma astfel sa inteleg ceea ce ma prefaceam a nu pricepe. Ciudat sa imi amintesc zilele acestea de acele vremuri pe care nu le-am uitat.
    Aceasta ecranizare m-a impresionat:http://www.youtube.com/watch?v=9hay3P4xZ60

    Apreciază

    • chiar a fost tulburatoare, nu doar povestea de iubire, ci povestea in sine…
      Nu stiu ce sa zic, La Fee, nu cred ca era chiar atat de imposibila din punct de vedere social. Presiunea sociala, a colectivului era destul de inexistenta acolo, mi se pare ca cele doua familii erau destul de ,,rupte” de lume – dar spun asta tinand cont doar de ceea ce am simtit eu citind. A fost imposibila, da, dar din motive ce tin de personalitatea si modul de a fi al celor doi, asa mi s-a parut..
      E interesant, cum, uneori, o carte pare sa ne faca sa intelegem lucruri deja stiute, dar negate de noi insine.

      Hihi, La fee draga, sa stii ca nu vreau sa vad ecranizari dupa aceasta carte… Nu stiu de ce, mi-e teama sa nu se spulbere farmecul si atmosfera pe care eu le-am simtit si imaginat in timp ce citeam😛 Iti multumesc pentru link insa, nu se stie cand ma razgandesc😀

      Apreciază

  2. … o prefer pe Charlotte, cu Jane Eyre. Macar la ea, iubirea este mare dar nu e asa distructiva. In mintea mea, acolo unde in paralel cu iubirea apare si tragedia, gandurile refuza sa se mai miste. Oricum, nici nu stiu daca gandurile sunt cele ce graiesc. Banuiesc ca doar sentimentele mai au viata. Un astfel de chin, e o condamnare la viata, atat.

    P.S: Ce-mi place mie la cele 3 surori, este faptul ca e atat de evident ca sunt femei. Uite, chestia asta numai o femeie ar putea spune: „ci pentru că el e mai mult eu însămi decât sunt eu – eu însămi. ” si ” Iubirea mea pentru Heathcliff însă e asemeni stâncilor eterne de sub pământ: nu prilej de încântare, ci necesitate. Nelly, eu sunt Heathcliff! El e mereu, mereu în mintea mea, nu ca o plăcere, aşa cum nici eu nu sunt întotdeauna o plăcere pentru mine însămi, ci ca propria mea fiinţă.”

    Cred eu ca numai o femeie care iubeste poate spune si intelege asta.

    Apreciază

    • In acest caz, voi citi si Jane Eyre, caci inca nu mi-a trecut prin maini😛

      Cu toate acestea, am inteles ca exista un fel de teorie a conspiratiei, hihi, care sustine ca un barbat ar fi scris Wuthering Heights – probabil pentru ca pare de necrezut ca o femeie sa fii reusit, in acea perioada, sa creeze o astfel de atmosfera si personaje atat de complexe. Caci dincolo de finetea si profunzimea sentimentelor de iubire (precum cele din citatul amintit de tine) mi se pare o voce narativa foarte lucida si capabila de o introspectie amanuntita.. – chestii care se pare ca ne-ar lipsi noua femeilor😛

      Apreciază

  3. Vai, Iulia, ai descris magistral cartea, mi-ai facut pofta sa-o caut si s-o citesc. Spre deosebire de „Pe aripile vantului”pe care am „devorat-o” de vreo 4 ori, despre cea de fata nu pot spune acelasi lucru, imi aduc aminte vag de film, l-am urmarit in copilarie, dar parca se termina cu moartea eroinei, oricum conteaza prea putin…

    Apreciază

    • Nice, ma bucura nespus de mult faptul ca am reusit sa iti starnesc interesul!!😀 Probabil voi citi anul acesta si ,,Pe aripile vantului”, si voi elimina orice confuzie😛
      Tocmai, moartea eroinei nu e sfarsitul povestii lor de iubire, si nici sfarsitul povestii (mi se pare ca se intampla asta undeva pe la mijlocul cartii), iar asta m-a rascolit si m-a bucurat in acelasi timp, caci e… altceva, iar de clisee ne-am saturat toti.
      Sper sa iti placa si tie la fel de mult precum mi-a placut mie😛😛

      Apreciază

  4. S-a întîmplat ca tocmai ieri să termin de citit pentru a treia oară „La răscruce de vânturi”. De fiecare dată când am citit-o am rămas cu alte impresii. În tinerețe vedeam povestea de iubire, o iubire totală, acum văd mai mult tragedia din această poveste. Chiar dacă romanul se termină într-o lumină optimistă, mi-a rămas gustul amar al răzbunării și al urii. Parcă totuși, atunci când distrugi viața unor persoane din jurul tău, chiar nu mai contează motivul. Asta e părerea mea de acum, cine știe peste 20 de ani care va fi!!!

    Apreciază

    • Buna Miruna,
      Mereu am crezut ca modul in care percepem o opera literara este influentat de starea de spirit din momentul respectiv. Cu atat mai mult, varsta ne poate schimba perspectiva asupra a ceea ce citim.
      Dupa cum ai observat poate, eu oscilez – caci m-a marcat atat povestea de iubire, cat si tragedia din jurul ei. In cele din urma, as putea afirma ca il inteleg, pe el, pe Heathcliff, inteleg de ce a strans atat de multa ura si de ce doar asta mai avea de oferit. Dar ca nu avea nici un drept sa isi reverse ura asupra unor copii, asupra unor persoane ce nu se faceau vinovate de suferinta lui.

      Sa inteleg ca ,,La rascruce de vanturi” e una dintre preferatele tale? Eu am recitit doar ,,Ciresarii”😛 Dar cu siguranta as descoperi si eu multe aspecte noi in vechile lecturi…

      Apreciază

      • Da, ai înțeles bine; „La răscruce de vânturi este una din preferatele mele. Adevărul este că nu am mai citit o carte de ceva timp și mi-am spus să încep cu una despre care știam sigur că îmi place. Sper ca pe sfârșitul săptămânii să intru în posesia unei alte cărți care are legătură cu aceasta, și anume „Povestea intoarcerii lui Heatcliff la Rascruce de Vanturi”. Deși e scrisă de altă autoare, sper să păstreze același stil. O zi frumoasă.

        Apreciază

  5. si eu am citit cartea de doua ori pana acuma si sunt mandra de asta ! o recomand cu caldura tuturor ! a fost prima carte la vremea aceea care m-a facut sa plang de-a binelea si cu siguranta este una din cele mai frumoase carti existente !

    Apreciază

    • Iti marturisesc ca a avut un impact atat de deosebit asupra mea, incat parca nu as vrea nici sa o recitesc, nici sa vad vreun film – pentru a nu rupe vraja, sau asa ceva. Este intr-adevar un roman reusit, prin personaje, atmosfera, poveste, tot..

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s