Luluţa

Leapsa 1 minut

Pato se întreba cum arătam noi când nu aveam internet şi când nici nu auzisem de aşa ceva. Eu cred ca eram toţi frumoşi, fiind copii, eram liberi şi fără griji.

Fiecare fotografie are la bază o poveste, o întâmplare, un moment. Anumite întâmplări ale propriei noastre vieţi ne sunt revelate tocmai datorită unei fotografii. Timpul era prea inexistent pentru a ne putea aminti, avem însă o poză şi un adult care ne spune povestea.

Luluţa era mică, blondină, cu strungăreaţă şi cârlionţi. Avea sania ei preferată, la care a renunţat atât de greu, îi plăceau rochiţele şi culoarea roşie. Luluţa avea o cutie goală de chibrituri şi era jucăria ei preferată, acolo la bunici. Pe Luluţa au tuns-o scurt de mai multe ori, dar ea nu îşi aminteşte traumatizantul eveniment, ştie doar că i s-a tot schimbat nuanţa părului.



Şi pe cei care citiţi, vreau să vă văd micuţi!! Pe toţi, aha!

Publicat de Lulu

Culeg, scriu și spun povești de când mă știu. Sunt pasionată de explorări urbane, rurale, montane și intrinseci, mereu în căutare de noi experiențe... 🌲 În timpul liber, am grijă de (multe) plante, citesc și, de-o vreme, mâzgălesc.

Publicat

34 de gânduri despre „Luluţa”

  1. Neata 🙂 Uraaa pt Luluta! Si eu eram blond si carliontat cand eram mic. Parol. 😀

    O poza cu mine mic este cea de pe profilul din facebook…se ajunge de pe blog la el 😀 Dar nu e aia carliontata 😛

    Apreciază

    Răspunde

    1. Buna, Marin! Da, uraaa pentru ea :))
      Hahah, ce simpatic stateai in poza, cu mana in sold! Aveai parul scurt acolo, de aici si absenta carliontilor. Eu i-am mai avut si mare fiind, in zona urechilor si tamplelor, dar i-am mai ,,educat” 😛 Mi-as fi dorit sa am parul cret si acum 😛

      Apreciază

      Răspunde

      1. Hey 😀 Daaa, ma ador in poza aia :))) 😛 Pe undeva pe la poze pe FB cred ca am si o poza cu carlionti 😀 Eii, nu e bine nici cu parul prea cret…e greu sa intri sau sa iesi pe usa:P :))

        Apreciază

        Răspunde

      1. Nu, parul meu s-a mai inchis la culoare de cand sunt in Grecia. Nu s-a deschis. Poza aceea cu mine mica, nu stiu de ce a iesit asa, poate pt ca era perioada in care-mi dadeam cu gel in cap ca sa scap de pieptanat, ca am parul ondulat si mi-e greu sa-l fac sa „stea”. Si da….spiridus par si acum, sa stii! Niciodata zana! Niciodata !!! 😀

        Apreciază

        Răspunde

      1. Am fost mic, blond, cu păr lung, cârlionţat, si aveam ochii albaştri. Dar nu prea am poze de atunci, din păcate, eventual doar în format de poză, nescanate.

        Acum sunt mare, fără păr şi cu ochi verzi – cenuşii 😀

        Apreciază

        Răspunde

        1. Yeeei, am stiut! :)) doar parul lung nu mi-a trecut prin cap. E interesant cum se schimba nuanta ochilor… cand eram mica imi erau si mie un albastru mai… albastru, acum imi oscileaza inspre verde, cand-cum. Asta ce inseamna, acumulam melanina pe masura ce crestem? :))

          Hmm, nici unul dintre noi nu cred ca avem poze digitale de atunci. Eu le-am fotografiat in urma cu 2-3 ani, caci trebuia sa realizez un portofoliu ce imi viza trecutul glorios…

          Apreciază

          Răspunde

    1. Sania respectiva era un ,,bob”, cred ca asa i se spunea, dar in timp a devenit numele ei: Bob :)) Habar n-am cum de am fost in posesia ei, nici eu nu stiam pe nimeni altcineva cu o astfel de sanie. Mi se pare foarte buna, mai ales pentru copii mici, sansele sa cazi de pe ea, sa iti rupi o mana sau un picior sunt mult mai slabe. Directia i-o dadeai prin ghidon, picioarele le tineai pe sinele respective (ca la schi) si aveai si doua pedale de frana 😀
      A rezistat multe ierni.

      Ingerasul nu era tocmai ingeras, Pato. Facea multe boacane :))

      Apreciază

      Răspunde
  6. Pingback: Dimineţile mele | Rontziki

    1. La mama era ursulețul meu MOȚI! Pentru ăla, că l-am uitat în Cluj o trăbuit să se-ntoarcă mama din Aiud și să-mi aducă ursu! Noá! 😆 😆 Și baie făceam cu el și dormeam cu el, până pe la 4 ani. 😆

      Apreciază

      Răspunde

    2. Napocel, mama ta era foarte frumoasa. O frumusete ce vine din armonia trasaturilor si starea de spirit…
      Dragut si ursuletul. Hihi, era personaj important deci, daca faceau parintii traseul Aiud – Cluj special pentru el :)) Eu aveam un pinguin, il mai am inca, intr-o cutie cu jucarii dragi… 😀

      Apreciază

      Răspunde
  11. Pingback: Fotografii de poveste cauta minibloggeri
  13. Pingback: Dimineţile mele | Evantaiul Memoriei

Lasă un comentariu