M-am trezit analizându-mă, pe mine şi pe ceilalţi – probabil urmare a vreunui vis pe care nu mi-l voi aminti niciodată, care s-a pierdut prin colţurile latente ale psihicului. M-am trezit cu o nemulţumire vizavi de propria-mi persoană, nemulţumire ale cărei cauze le-am mai conştientizat şi cu alte ocazii.
Nu îmi place de mine când sunt veselă, în ciuda faptului că mă simt bine. Nu îmi place cum sunt, cum vorbesc, ce vorbesc. Poate pentru că în astfel de momente, vorbesc prea mult, mai mult decât de obicei, poate pentru că vorbesc banalităţi şi sunt superficială. Da, sunt superficială. Dacă nu vorbesc banalităţi, le rostesc în aşa fel încât par a fi, dacă nu sunt superficială, vorbesc de parcă aş fi. Mă văd capabilă să discut despre lucruri neimportante, să râd din motive cel puţin cretine, să fiu cinică deşi nu ar trebui, să fiu răutăcioasă, cu zâmbetul pe buze. Când sunt veselă, afişez o naivitate de care şi eu mă mir, fac afirmaţii exagerate şi, uneori, nefondate, stupide. Când sunt veselă, sunt aşa, ca mulţi oameni faţă de care nu mă încearcă nici un sentiment de apreciere sau admiraţie, ci îmi rămân neutri.
Nu am inclinaţii depresive, care ar justifica sentimentele de falsitate şi neconcordanţă a eului intim cu cel real, afişat, ce mă încearcă în momentele de veselie cronică. Dimpotrivă, ştiu că o parte a personalităţii mele e una sangvinică. Poate cealaltă provoacă micul scandal şi e nemulţumită de comportamentul meu?
Nu aş putea spune aceleaşi lucruri despre starea de fericire. În momentele-mi sincere de fericire, mă simt eu însumi, mai mult ca niciodată. Mă simt pe aceeaşi lungime de undă cu propriile-mi gânduri, o sursă pură de împlinire sufletească. Mă simt stăpână pe ce spun, pe ce fac şi, mai ales, pe ce simt…
….
Clipa matinală a trecut. E doar o altă zi în care trebuie să învăţ a-mi controla componenta neurovegetativă a emoţiilor. Da, sunt încă emotivă, şi probabil voi fi aşa o viaţă. Calea uşoară ar fi fost alegerea unui domeniu în care să nu am de-a face cu oamenii, să nu fiu nevoită să vorbesc şi să comunic prea mult. Dar calea ,,grea” e mai frumoasă.
mmnemosyne 
Si ce are daca esti asa? Mie imi pari simpatica si capabila de joaca. Asa-s copiii. Asta daca am inteles eu bine din ce zici. Totusi, varianta aceea, serioasa mereu, spunand mereu numai lucruri cu „miez” ideatic si fara prostioare, mi se pare lipsita de viata sau frumusete. M-ai incurcat cu postul acesta dar pot afirma ca tocmai oamenii care mai zic si prostioare, mie imi plac si niciodata nu ii desconsider ca vine si randul meu…. O latura a firii o completeaza pe cealalta, nu o anuleaza.
ApreciazăApreciază
Hmm… E putin diferit, nici nu stiu exact cum sa exprim diferentele dintre cele doua stari. Cand sunt fericita, atunci iese si copilul la suprafata, caci doar atunci poate fi sincer si atunci nici nu ma deranjeaza gafele si prostioarele pe care le fac, caci pun suflet in tot si ma simt ,,eu”.
Veselia asta de care vorbeam e mai mult o stare de moment, provocata mai mult de ceva stimuli externi, decat interni. Poate sunt simpatica si atunci, nu stiu, dar eu daca nu vad si nu simt profunzimea sentimentului/emotiei, ma vad asa… superficiala, prostuta (si nu in acel sens la care cred ca te referi, nu aspectul jucaus)…
Poate e si perioada de vina, hihi, inca ma ,,cizelez” si ma simt de multe ori in contradictoriu cu mine insumi..
ApreciazăApreciază
Apăi știi ce? Fainú scris-ai. Noo, așé! Am zâs!
ApreciazăApreciază
😀 Multam fain, Napocel 😀
ApreciazăApreciază
Tare ne mai place sa alegem calea cea grea, asta-i tot farmecul vietii, ma regasesc total in ultimul paragraf. Ca de altfel in intreg articolul. Pacat ca momentele vesele sau fericite sunt atat de rare. Cel putin in cazul meu.
ApreciazăApreciază
Poate pentru ca aceasta cale, mai grea, e cea care ne stimuleaza si ne ajuta sa ne dezvoltam cu adevarat, sa evoluam, sa mai atingem o treapta a propriului potential…
ApreciazăApreciază
Buna seara, Iulia! Hai sa iti spun ceva: nu pot explica in cuvinte, imi e greu, dar cunosc sentimentul pe care il descrii. Prin urmare, ti-as spune ca tu esti singura care stii ce ti se potriveste in sensul ca tu simti daca anumite actiuni, felul de a fi este cel care te face sa te fii tu, sa fii in acord cu cele mai adanci fibre ale fiintei tale.
Aaa…sa pastrezi insa copilul din tine…
ApreciazăApreciază
Buna dimineata, Marin! 😛
Pentru copil nu imi fac griji, e mereu acolo, si nici nu cred ca are de gand sa se lase doborat de griji si alte aspecte ,,importante” ale vietii de adult. E nestiutor, naiv si fericit el.
Da, asa-i… eu sunt singura care simt ce mi se potriveste si ce anume ar fi pe aceeasi lungime de unda cu mine insumi. Sentimentul descris ieri de mine, lacunar poate, e doar un alt micut puzzle, pe care il voi descifra..
ApreciazăApreciază
Si eu m-am trezit analizandu-ma de dimineata. Doar pe mine din pacate, ca eram singur.
ApreciazăApreciază
Eh, ti-a fost munca mai usoara in acest caz 😛 Sau nu?
ApreciazăApreciază
Mai grea. Daca ii analizezi suficient de mult pe altii ai o scuza buna sa nu mai ajungi pana la tine.
ApreciazăApreciază
si pe mine in ultimul timp ma strabat o multime de ganduri mai bune sau mai putin bune… dar in orice caz incerc sa raman pe linia de plutire sa nu derapez de la drumul pe care mi l-am propus.
ApreciazăApreciază
Hmm… eu nu le-as putea clasifica gandurile astea, bune, nebune (hihi) – nu conteaza. E important sa ne cunoastem pe noi insine, sa stim ce ne face fericiti cu adevarat si ce e doar de suprafata.
Atat timp cat te tii de ce ti-ai propus, e bine. In timp, nici nu va mai fi un efort, daca iti faci din asta un obicei. Obiceiurile bune se instaureaza mai greu, ce-i drept, dar merita efortul. Succes, Pato!!
ApreciazăApreciază
Dimineata aceasta a fost a doua zi de scoala. Am reflectat mult daca sa raman la colegiu. Dupa ce am despicat firul in patru, mi-am dat seama ca imi place mai mult la gimnaziu. Cei mici sunt entuziasti si pusi pe fapte mari. Mi-am regasit cu drag clasa pe care am pictat-o cu mana mea si uniformele medievala de la ultimul proiect international. In vechiul dulap ma asteptau si albumele cu povestiri dedicate Strazii Sforii din Brasov, cu care au debutat literar unii dintre elevii mei in 2005.
Pe un culoar stateau frumos in rastel arcurile, buzduganale si sabiile alaturi de cuirasele din carton pe care le-am primit de la Fundatia Regelui Baudoin al Belgiei. A fost ca si cand m-as fi intors acasa dintr-o lunga calatorie. Gandurile matinale ale revenirii pe cararea mea au fost de bun augur. Te astept la mine la scoala. Stiu ca iti place la scoala. O sa fii tare placut surprinsa. Mi-ar placea sa ma inveti cum sa ii implic si pe copii in proiectele initiate de tine, daca vei accepta, bineinteles. 🙂
ApreciazăApreciază
La Fee, vei ramane la pitici, deci ? Poate e de preferat sa ,,muncesti” cu cei mici, decat cu tineri adulti. Depinde, de fapt, si de modul tau de a fi. Dar tu esti o zana, iar lumea copiilor ti se potriveste, cred, mai bine.
Sa stii ca si noi ne-am pictat un perete al clasei, in liceu. Ne era tare drag! Cred ca m-ar incerca un sentiment de tristete sa ma intorc acum in clasa si sa vad peretele alb, pustiu, iar urmele noastre sterse. Imi place scoala, imi place ceea ce ea ar putea fi… Dar iti spun sincer, pe clasa a XII-a, spre final, simteam ca nu mai rezist. Poate scoala ar trebui sa se termine pe la 16-17 ani…, inaine de a deveni prea mult. Dar m-as intoarce la scoala, in vizita 😛
La care proiecte te referi…?
ApreciazăApreciază
Eh, şi eu sunt şi sangvinic, şi flegmatic, deci te înţeleg oarecum. Eu zic că ar fi bun moment să te studiezi pe tine însăţi, nu să îţi displacă pornirile. E o perioadă bună de autocunoaştere, posibil ca subconştientul să-ţi transmită ceva.
ApreciazăApreciază
hehe, ma gandesc ca flegmatic-melancolic ar fi fost mai grav pentru mine, deci as vrea sa invat sa apreciez sangvinicul din mine. Mmm… da, e o perioada buna pentru autocunoastere, dar faptul ca inca ma schimb destul de mult de la un an la altul ingreuneaza putin demersul. Si cu siguranta ca subconstientul incearca sa transmita ceva, el tot incearca… 😛
ApreciazăApreciază
da’ te-ai gandit ca inclusiv asta te face sa fii om … si nu un fel de inteligenta (artificiala) inchisa (aka „imprisoned”) intr-un corp uman? ca tot a fost ceva aniversare legata de Queen (observat in viteza logo-ul Google) … in loc de „who want’s to live forever?”, te-as intreba „who want’s to be perfect?”.
ApreciazăApreciază
normal ca m-am gandit, nu vreau sa-mi elimin total defectele… in primul rand, nu e posibil, iti educi un defect in timp ce ti se dezvolta altul, pur si simplu asa suntem. Ce-i drept, mi s-ar parea interesant sa ai insusiri care stii sigur ca sunt si defecte si calitati. Incapatanarea mi-e asa, defect si calitate.
Emotiile si slabiciunile fac parte din umanitatea noastra, da. Nu vreau sa fiu perfecta, dar vreau sa fiu mai buna, un fel de ,,a-ti atinge potentialul” si simt ca unele aspecte ma trag inapoi. Dar ai fi uimit (sau nu 😛 ) sa afli cat de multi ar ridica mana la ultima intrebare, cu toate ca nu isi dau seama in totalitate de implicatiile faptului..
ApreciazăApreciază
sunt genul de om interesat de esenta si care nu da prea mare importanta „ambalajului” … si deci nu mai stiu cine zicea ceva in genu’ „even the thought to become (something or somebody ‘new’) is by itself bad” argumentand ca adevarata schimbare (in „bine” sau in „rau”) pur si simplu o constati … restul putand fi comparat cu un fel de reflex pavlovian care e doar de suprafata (un fel de „ambalaj frumos” peste un continut naspa). altfel spus: locul potrivit actorilor (ca rol, nu ca om) e pe scena … nu in viata de zi cu zi. o alta varianta ar fi: daca te pui in pozitia lotus si iti repeti in mintea ta „vreau sa meditez” … de fapt tu nu meditezi ci doar iti impui sa meditezi … chestie care e la polul opus meditatiei. 🙂
ApreciazăApreciază
…doar ca eu nu ma gandesc sa ma ,,schimb”. Noi oricum suntem intr-o oarecare evolutie, miscare, experienta vietii si interactiunile cu mediul (si cu oamenii implicit) isi pun o oarecare amprenta asupra noastra, in fiecare zi mai acumulam ceva pentru noi insine. Iar eu vreau sa acumulez, sa evoluez inspre ceea ce imi doresc cu adevarat. Nu vreau sa ajung la 50 de ani si sa constat ca ultimii zeci de ani am trait intr-o dizarmonie comportamental-afectiva.
Ceea ce ai zis tu m-a dus cu gandul la un fumator pasionat, care renunta la tigari caci i se impune (de alte persoane sau din alte motive exterioare lui). Comportamental s-a ,,schimbat”, dar nu si afectiv-emotional, in interior.
Insa consideri gresit (ma rog, termen prea relativ, dar intelegi) ca, observand un defect la mine insumi, unul pe care mi-l detest, care ma face sa ma simt rau, si pe care nu il agreez nici la altii, sa incerc sa il cizelez nitel? (mai ales daca s-a instaurat ca obicei, sub influenta altora)
ApreciazăApreciază
nu, nu asa. e gresit sa vrei sa schimbi ceva doar in urma influentelor din exterior. orice schimbare pe care o faci in urma propriilor convingeri … e deja demult inceputa, inca dinainte de a iti zice tu „ma voi schimba/corecta” (care e de fapt doar un fel de reinforcement pentu schimbarea deja inceputa). in cazul opus … schimbarea de fapt nici n-are loc, fiind inlocuita de o suprimare fortata. asta-i si motivul pentru care consider ca-i foarte ok sa ne vedem asa cum suntem, cu bune si cu rele … deoarece constatand relele deja facem al doilea pas spre eliminarea lor (macar partiala).
ApreciazăApreciază