Maybe love…

Maybe love is to be locked with somebody in the same room…and to lose the key…

Era statusul unei colege, pe facebook, cuvinte despre iubire, aparent frumoase, romantice… Aş fi vrut să spun că nu, iubirea nu înseamnă să fii închis cu cineva în aceeaşi cameră şi să pierzi cheia, iubirea nu presupune nici un fel de îngrădire, oricât de frumoasă ar fi înşiruirea de cuvinte de mai sus. Iubirea e libertate, sau aşa ar fi frumos să fie. Desigur, e uşor să iubeşti singurul om care se află cu tine în ,,cameră”, e uşor să iubeşti singurul om pe care decizi să îl priveşti, singurul căruia îi acorzi atenţie – întâi în mod natural, apoi pentru că te simţi dator şi nu e frumos să priveşti în altă parte.
Dar e de o mie de ori mai frumos să fie milioane de oameni în viaţa ta, să îi priveşti pe toţi, să te apropii de unii, să îi placi pe alţii, să le acorzi atenţie, timp din viaţa ta, chiar şi pentru un minut, o oră, o lună sau mai mult, şi totuşi, să simţi că iubeşti acelaşi om. Să ştii că oricine va apărea în cameră, nu îţi va înlătura iubirea din suflet.

Vroiam de mult timp să îmi fac ordine printre gânduri, să îmi stabilesc anumite lucruri.
Cândva credeam că dacă într-o relaţie unul dintre cei doi îl înşală pe celălalt, soluţia evidentă este ruperea relaţiei, conform logicii că deja ceva esenţial nu funcţionează, deja ceva i-a îndepărtat pe cei doi.
Nu mai sunt atât de radicală acum. În primul rând, am învăţat că într-o relaţie adevărată, termenul ,,a înşela” nici nu îşi are locul, căci să înşeli presupune în primul rând să minţi, să îl amăgeşti pe omul iubit – iar asta intră în contradicţie cu sinceritatea ce ar trebui să îi lege pe doi oameni care se iubesc. Poate termenul de ,,infidelitate” îşi găseşte mai uşor locul.
De ce ne deranjează când omul iubit nu ne este fidel ? Si, mai ales, despre ce soi de fidelitate vorbim ? Am înţeles, în ultimii ani, că deşi societatea ne învaţă subtil şi indirect că aflându-ne într-o relaţie avem tot felul de drepturi asupra celuilalt, iubirea nu ar trebui să fie posesivă. Oricât de mult l-am iubi pe cel de lângă noi, oricât de mult ne-ar iubi şi el, asta nu ne face proprietarul său.
E greu să renunţăm la canoane şi prejudecăţi. E greu când conştientizezi că afirmând ,,suntem împreună” (noi doi, un cuplu) nu înseamnă şi că sunteţi cu adevărat împreună. Pe N. îl ştiu de 4 ani. În unele zile am fost împreună, în alte zile nu, pur şi simplu. Nu pentru că ne-am fi certat, nu pentru că ceva nu funcţiona, ci pentru că aşa e firea umană. Pur şi simplu nu poţi simţi ceva la aceeaşi intensitate, mereu, pe o perioadă nedeterminată. Îl iubesc în fiecare zi, mereu, dar asta nu înseamnă şi că suntem împreună mereu.
Ce vreau să spun e că ne-am uşura existenţa dacă am observa realitatea şi apoi i-am ataşa conceptul, în loc să punem eticheta şi să ne prefacem că aşa e realitatea.
Şi atunci, ştiind că nu poţi simţi, ca om, mereu la aceeaşi intensitate, de ce l-aş forţa pe cel pe care îl iubesc să stea lipit de mine, închişi în aceeaşi cameră ? De ce ? De ce să nu îi ofer toată libertatea de care are sau nu are nevoie ?
Ce ne deranjează cel mai mult când omul iubit ne înşală (blah!), ne este infidel ? Fac pariu că teama de a pierde o persoană atât de specială e undeva pe fundul cratiţei. Ne loveşte în orgoliu, ne simţim insuficienţi, ne răscoleşte toate complexele adunate de-a lungul anilor, ne simţim singuri, batjocoriţi, urâţi, fraieri, slabi, neputincioşi. Şi îl respingem, îi dăm cu o oală în cap, nu mai vrem să îl vedem, etc. De ce nu ne bucurăm că s-a întors la noi ? Nu asta era ideea… ? Dacă nu îl vrem lângă noi, de ce ne deranjează atât de mult că a preferat, chiar şi pentru o zi, o altă persoană ? Din orgoliu sau din iubire ?
Acum mă simt obligată să menţionez…. mă refer la acele cazuri de infidelitate spontană, nicidecum la relaţii paralele – pe care le consider a fi înşelăciuni, unde minciuna poate dura luni sau chiar ani de zile.

Nu propovăduiesc infidelitatea. Nu. Susţin libertatea în iubire, sinceritatea şi lăsarea orgoliilor la o parte. Dacă cel pe care îl iubesc de ani de zile, şi care ştiu că mă iubeşte la rându-i, îşi doreşte să petreacă timp cu o altă persoană (pentru că asta simte nevoia, pentru că asta simte că şi-ar dori în acel moment, nu pentru că ar decide aşa), de ce i-aş sta în cale ? Până la urmă, nu ne dorim ca omul iubit să fie fericit, chiar dacă fericirea de azi ar însemna să fie cu o altă persoană ?