Piazza San Pietro

Pe măsură ce te adânceşti în teritoriul italian, aerul se schimbă, iar tu simţi asta. E a treia oară când am ajuns la Roma în miez de noapte. Noapte caldă, aer umed. În următoarea zi am vegetat între pereţii salonului apartamentului. Mereu mi-a plăcut camera asta, are ieşire directă la balcon, cu uşi mari de sticlă. Poţi admira cerul toată noaptea, în caz că nu ai somn. Te poţi ridica din pat, în miez de noapte, pentru a ieşi pe balcon, la aer – care mereu pare a fi insuficient. E doar un pas.

Au trecut doar 2-3 săptămâni, dar nu reuşesc să îmi dau seama dacă primul loc vizitat a fost Vaticanul sau marea. Cronologia, timpul s-au înceţoşat în mintea mea.
Nu sunt o persoană bisericoasă, nu am fost niciodată, spre dezamăgirea unora, dar m-a atras mereu istoria religiilor. Iar la Vatican s-a ,,scris’’ o parte din istorie, nu doar a religiilor, ci şi cea politico-socială. Aşadar, curiozitatea e mare. Când mergi la Roma, Piazza San Pietro e unul dintre locurile în care îţi doreşti să ajungi (dacă nu, recomand din suflet). Vara trecută, mi-am petrecut dimineţile aici, citind, aşezată lângă vreuna dintre imensele coloane. Anul acesta, abia, am aflat că Bernini e artistul responsabil pentru grandoarea celor două sute (spre trei sute) de coloane, precum şi pentru statuile ,,decorative” ale sfinţilor ce par a păzi această imensă piaţă. Decorative – impropriu spus, căci atenţia la detaliu face din fiecare statuie o operă individuală, distinctă, de sine stătătoare. În mijloc, Obeliscul egiptean. Aici, religiile converg. Vaticanul, implicit şi Roma, este, poate, pentru cei mai mulţi dintre noi, un simbol al catolicismului. Ei bine, e mai mult de atât.





Interiorul bisericii Sfântului Petru (Basilica San Pietro) e fascinant. Te lasă cu gura căscată, la propriu. Te face să admiri dedicaţia şi pasiunea cu care oamenii secolelor trecute construiau clădiri. Fiecare colţişor al grandioasei biserici e o mică sau mare operă de artă. Arhitecţii erau artişti. Atenţia la detalii era, probabil, o regulă de aur. Mi-e ciudă oarecum. Acum am avea tehnologia pentru a crea şi construi astfel de clădiri, dar nu o facem. Preferăm clădiri simple, pătrate, din sticlă. Nu am nimic cu cele din urmă, sunt elegante şi frumoase. Doar că mi se pare un paradox…
Acolo, pentru o clipă, la vederea razelor de lumină ce se strecoară prin cupolă, te cuprinde sentimentul unei revelaţii. Baldachinul de sub cupolă, înalt de 29m, a fost proiectat tot de Bernini, şi pare a fi în totalitate din bronz. L-am găsit fascinant, precum mi s-a părut şi altarul din spatele său (cu strălucitorul ,,soare”) şi întreaga biserică, de altfel.

P.S Foarte important! Dacă ajungeţi vreodată la Vatican şi doriţi să treceţi dincolo de piaţă, să intraţi în biserică şi în stat, nu uitaţi de ţinuta decentă obligatorie…