Paşii spre realitate

M-am tot gândit în ultima perioadǎ la copilǎrie şi maturizare, la momentul acela în care, copil fiind, conştientizezi cǎ ai tǎi pǎrinţi nu sunt intangibili, nu sunt fiinţe pure, sunt oameni şi greşesc, uneori greşesc urât de tot. Acel moment parcǎ rupe ceva în tine, parcǎ visul începe sǎ se spulbere şi lumea de basm în care erai se transformǎ, încet, în realitate.
Eram la grǎdiniţǎ, prin grupa mare/pregǎtitoare probabil, când mi-am dat seama prima datǎ (aşa, ca un fior, ca o senzaţie pe care o respingeam) cǎ pǎrinţii mei greşesc şi ei, cǎ nu sunt şi nu se comportǎ mereu moral, etic, perfect, cǎ, în trecut, poate, au fǎcut unele lucruri de care nu sunt mândri. Ştiu când a încolţit aceastǎ uimitoare constatare, dar nu îmi dau seama cum a evoluat apoi.
E un proces normal oricum, toţi trecem prin asta. În psihologia vârstelor, cred cǎ existǎ şi ceva denumire semi-pompoasǎ pentru decǎderea pǎrinţilor în ochii celor mici. Face parte din cǎlǎtoria din tǎrâmul fermecat înspre realitate.
Crescând, putem sǎ apreciem un om în funcţie de calitǎţile, dar şi de defectele sale. Incepem sǎ cunoaştem dezamǎgirea. Oricât de dragi ne sunt unii oameni, şi oricât de toleranţi am fi cu defectele lor, nu putem sǎ nu vedem când greşesc şi sǎ nu fim oarecum dezamǎgiţi. Şi atunci, parcǎ sfaturile şi morala pe care ne-o ţin ei, cǎci noi suntem micuţi, încep sǎ nu mai aibǎ valoare, nu atât de mare ca înainte.
Dacǎ aduc acum în discuţie dezamǎgirea, mǎ refer la acele persoane pe care le ştii de când exişti. Toţi decad oarecum, la un moment dat, în ochii tǎi de copil. Pe rând, nu neapǎrat brutal, pur şi simplu aura lor îşi pierde din strǎlucire. Ea nu era realǎ oricum, însǎ e modul în care psihicul nostru de copil ne protejeazǎ de realitate, probabil.
E momentul în care începi sǎ vezi.
Flo, unchiul meu, era un model pentru mine, frumuşel-foc pe la douǎzeci de ani, era amuzant, îi cǎutam compania, se juca mereu cu mine, era enervant (iar asta nu era vǎzut ca fiind un defect atunci) şi simpatic, mǎ fǎcea sǎ râd, mǎ învǎţa tot felul de tâmpenii, mǎ plimba cu el şi nu îl deranja sǎ îşi petreacǎ timpul cu mine. Dar vǎlul de pe ochii de copil cade treptat. Observam cǎ venea adesea acasǎ cu vreo vânǎtaie inexplicabilǎ pe ici-colo, sau auzeam vorbindu-se cǎ iar l-a adormit pe careva, uneori o surprindeam pe bunica plângând sau fǎcându-şi griji pentru el, uneori vedeam cǎ nu îl ajutǎ pe bunicu’ la treburi. Flo nu cred cǎ m-a dezamǎgit vreodatǎ în mod direct. Nu, chiar nu. Însǎ i-a dezamǎgit probabil pe alţii, uneori a fǎcut tâmpenii – nu ieşite din comun, cam tot ce fac tinerii, uneori a gafat. Nu m-a dezamǎgit în mod direct, doar am început sǎ vǎd.
La fel şi Nana, mǎtuşa mea. Poate m-a iubit aşa cum îşi iubeşte acum copiii. Are un suflet foarte bun, ştiu asta, eu ştiu. Dezamǎgirile au apǎrut însǎ când observam cǎ acţiunile şi faptele ei aduc suferinţǎ în viaţa altora – din nou, nu ceva ieşit din comun, mǎ refer doar la uimirea emoţionalǎ pe care o astfel de constatare o produce în sufletul unui copil.
Pe bunicu’ l-am ştiut defectuos de când am început sǎ fac paşi probabil :)) In cazul lui nu ştiu deci vreun moment clar în care l-am vǎzut cu tot cu defecte. Probabil pentru cǎ le vedeam deja clar, însǎ abia mai târziu mi-am dat seama cǎ asta sunt: defecte.
Ar mai fi câţiva oameni dragi de a cǎror ,,decǎdere” îmi amintesc, însǎ m-am lungit foarte mult când eu vroiam sǎ ajung la ceva anume. La bunica mea.

Dintre toate persoanele care au defilat continuu prin viaţa mea, de când m-am nǎscut şi pânǎ azi, bunica e singura persoanǎ care nu m-a dezamǎgit în modul amintit mai sus, de fapt, nu m-a dezamǎgit niciodatǎ, nici direct, nici indirect. Nu a decǎzut nici mǎcar o datǎ în ochii mei, nu prin o vorbǎ, nu prin o faptǎ, nu prin nimic. Mǎ gândeam cǎ poate are legǎturǎ cu faptul cǎ ea a avut grijǎ de mine, micuţǎ fiind şi a fost acolo ,,de la început’’. Dar a fost şi mama, şi Flo, şi bunicul şi Nana. Sunt convinsǎ cǎ are defecte, ca noi toţi, aş putea numi câteva acum doar, însǎ nu le-am vǎzut niciodatǎ ca pe ceva negativ. Când s-a fǎcut vinovatǎ de ceva, a fost ,,pe jumǎtate’’ – adicǎ, poate a greşit, însǎ era cel mai mic rǎu posibil în situaţia datǎ. E foarte probabil sǎ îmi fie gândirea distorsionatǎ cumva, dar pur şi simplu, bunica a rǎmas pe un altar, pentru mine. Nu a dat-o nimeni jos de acolo şi nici nu a pǎrut vreodatǎ tentatǎ sǎ coboare singurǎ. M-a certat de multe ori, copil fiind, a fost vocea autoritarǎ, când toţi ceilalţi mǎ rǎsfǎtau şi a fost privirea blândǎ când mi-era teamǎ. Nu îmi plǎcea când mǎ certa sau când îmi zicea unele lucruri, dar îmi pare cǎ tot ce face e justificat şi cǎ scopul din spatele comportamentului ei, de-a lungul anilor, e mereu unul bun, moral. Ştiu cǎ ceilalţi nu o vǎd aşa, nu în totalitate.

Totuşi, de ce în sufletul şi în mintea mea a rǎmas aşa cum era în basm ?