Paşii spre realitate

Standard

M-am tot gândit în ultima perioadǎ la copilǎrie şi maturizare, la momentul acela în care, copil fiind, conştientizezi cǎ ai tǎi pǎrinţi nu sunt intangibili, nu sunt fiinţe pure, sunt oameni şi greşesc, uneori greşesc urât de tot. Acel moment parcǎ rupe ceva în tine, parcǎ visul începe sǎ se spulbere şi lumea de basm în care erai se transformǎ, încet, în realitate.
Eram la grǎdiniţǎ, prin grupa mare/pregǎtitoare probabil, când mi-am dat seama prima datǎ (aşa, ca un fior, ca o senzaţie pe care o respingeam) cǎ pǎrinţii mei greşesc şi ei, cǎ nu sunt şi nu se comportǎ mereu moral, etic, perfect, cǎ, în trecut, poate, au fǎcut unele lucruri de care nu sunt mândri. Ştiu când a încolţit aceastǎ uimitoare constatare, dar nu îmi dau seama cum a evoluat apoi.
E un proces normal oricum, toţi trecem prin asta. În psihologia vârstelor, cred cǎ existǎ şi ceva denumire semi-pompoasǎ pentru decǎderea pǎrinţilor în ochii celor mici. Face parte din cǎlǎtoria din tǎrâmul fermecat înspre realitate.
Crescând, putem sǎ apreciem un om în funcţie de calitǎţile, dar şi de defectele sale. Incepem sǎ cunoaştem dezamǎgirea. Oricât de dragi ne sunt unii oameni, şi oricât de toleranţi am fi cu defectele lor, nu putem sǎ nu vedem când greşesc şi sǎ nu fim oarecum dezamǎgiţi. Şi atunci, parcǎ sfaturile şi morala pe care ne-o ţin ei, cǎci noi suntem micuţi, încep sǎ nu mai aibǎ valoare, nu atât de mare ca înainte.
Dacǎ aduc acum în discuţie dezamǎgirea, mǎ refer la acele persoane pe care le ştii de când exişti. Toţi decad oarecum, la un moment dat, în ochii tǎi de copil. Pe rând, nu neapǎrat brutal, pur şi simplu aura lor îşi pierde din strǎlucire. Ea nu era realǎ oricum, însǎ e modul în care psihicul nostru de copil ne protejeazǎ de realitate, probabil.
E momentul în care începi sǎ vezi.
Flo, unchiul meu, era un model pentru mine, frumuşel-foc pe la douǎzeci de ani, era amuzant, îi cǎutam compania, se juca mereu cu mine, era enervant (iar asta nu era vǎzut ca fiind un defect atunci) şi simpatic, mǎ fǎcea sǎ râd, mǎ învǎţa tot felul de tâmpenii, mǎ plimba cu el şi nu îl deranja sǎ îşi petreacǎ timpul cu mine. Dar vǎlul de pe ochii de copil cade treptat. Observam cǎ venea adesea acasǎ cu vreo vânǎtaie inexplicabilǎ pe ici-colo, sau auzeam vorbindu-se cǎ iar l-a adormit pe careva, uneori o surprindeam pe bunica plângând sau fǎcându-şi griji pentru el, uneori vedeam cǎ nu îl ajutǎ pe bunicu’ la treburi. Flo nu cred cǎ m-a dezamǎgit vreodatǎ în mod direct. Nu, chiar nu. Însǎ i-a dezamǎgit probabil pe alţii, uneori a fǎcut tâmpenii – nu ieşite din comun, cam tot ce fac tinerii, uneori a gafat. Nu m-a dezamǎgit în mod direct, doar am început sǎ vǎd.
La fel şi Nana, mǎtuşa mea. Poate m-a iubit aşa cum îşi iubeşte acum copiii. Are un suflet foarte bun, ştiu asta, eu ştiu. Dezamǎgirile au apǎrut însǎ când observam cǎ acţiunile şi faptele ei aduc suferinţǎ în viaţa altora – din nou, nu ceva ieşit din comun, mǎ refer doar la uimirea emoţionalǎ pe care o astfel de constatare o produce în sufletul unui copil.
Pe bunicu’ l-am ştiut defectuos de când am început sǎ fac paşi probabil :)) In cazul lui nu ştiu deci vreun moment clar în care l-am vǎzut cu tot cu defecte. Probabil pentru cǎ le vedeam deja clar, însǎ abia mai târziu mi-am dat seama cǎ asta sunt: defecte.
Ar mai fi câţiva oameni dragi de a cǎror ,,decǎdere” îmi amintesc, însǎ m-am lungit foarte mult când eu vroiam sǎ ajung la ceva anume. La bunica mea.

Dintre toate persoanele care au defilat continuu prin viaţa mea, de când m-am nǎscut şi pânǎ azi, bunica e singura persoanǎ care nu m-a dezamǎgit în modul amintit mai sus, de fapt, nu m-a dezamǎgit niciodatǎ, nici direct, nici indirect. Nu a decǎzut nici mǎcar o datǎ în ochii mei, nu prin o vorbǎ, nu prin o faptǎ, nu prin nimic. Mǎ gândeam cǎ poate are legǎturǎ cu faptul cǎ ea a avut grijǎ de mine, micuţǎ fiind şi a fost acolo ,,de la început’’. Dar a fost şi mama, şi Flo, şi bunicul şi Nana. Sunt convinsǎ cǎ are defecte, ca noi toţi, aş putea numi câteva acum doar, însǎ nu le-am vǎzut niciodatǎ ca pe ceva negativ. Când s-a fǎcut vinovatǎ de ceva, a fost ,,pe jumǎtate’’ – adicǎ, poate a greşit, însǎ era cel mai mic rǎu posibil în situaţia datǎ. E foarte probabil sǎ îmi fie gândirea distorsionatǎ cumva, dar pur şi simplu, bunica a rǎmas pe un altar, pentru mine. Nu a dat-o nimeni jos de acolo şi nici nu a pǎrut vreodatǎ tentatǎ sǎ coboare singurǎ. M-a certat de multe ori, copil fiind, a fost vocea autoritarǎ, când toţi ceilalţi mǎ rǎsfǎtau şi a fost privirea blândǎ când mi-era teamǎ. Nu îmi plǎcea când mǎ certa sau când îmi zicea unele lucruri, dar îmi pare cǎ tot ce face e justificat şi cǎ scopul din spatele comportamentului ei, de-a lungul anilor, e mereu unul bun, moral. Ştiu cǎ ceilalţi nu o vǎd aşa, nu în totalitate.

Totuşi, de ce în sufletul şi în mintea mea a rǎmas aşa cum era în basm ?

16 responses »

  1. Da scrie fata asta tata :)))

    Rezultat din impactul dintre inspiratie si om, colaborat cu o mare concentrare pe subiect, definind aspecte interesante si captivante😎
    :mrgreen:

    Apreciază

    • :)) Eu am o dificultate in a incepe sa scriu ceva. Iar marea concentrare pe subiect a venit greu, aspectele astea mi-au alergat prin minte de ceva timp, alaturi de altele. E ca o vijelie pe-acolo, din cand in cand reusesc sa ma agat de vreo idee si nu o las sa scape usor :))
      Ma bucur ca le-ai gasit interesante😛

      Apreciază

  2. Sufletului de copil pur si simplu nu ii poti comanda.Asa e si cu bunica mea, niciodata nu m-a dezamagit, nici macar nu m-a certat, m-a crescut pana la varsta de 6 ani cand am plecat al scoala.A fost o trauma pentru mine.Imi zicea ”sori” si chiar daca nu mai traieste e mai presus de oricine si nu trece saptamana sa nu ma gandesc la ea.

    Apreciază

    • Ai avut o relatie speciala cu bunica ta, si tu, Coeur. Cred ca e important sa avem in viata o astfel de persoana, e ca un pilon la care te poti raporta mereu.
      Bunicutele astea, magice fiinte🙂

      Apreciază

  3. Ideea expusa in articolul tau ma luase si pe mine nu demult , intr-unul din momentele mele de meditatie. Ma gandesc putin mai bine…cu trei luni in urma, dupa o perioada ceva mai lunga de „sedere” acasa.Ca intotdeauna, observator pasiv al celor din jur.
    Se intampla,cum e si firesc dealtfel, in timp sa ne schimbam felul de a gandi si de a „privi lumea”. Asa cum se mai intampla si ca oamenii sa se schimbe. Buna parte din ei in bine, sau in rau. Poate tocmai e aceea nu-mi plac promisiunile. Pentru a ma feri de acele dezamagiri de care aminteai tu mai sus.
    Bunicii mei au avut nume de sfinti :Vasile, Pavel, Maria, Elena. Au murit cand eu aveam o varsta destul de frageda. de aceeau nu pot spune ca ca i-am cunoscut foarte bine. Si poate tocmai din acest motiv mi-au ramas intipariti in memorie asa…. sub imaginea asta – de sfinti.🙂 Desi sunt sigura ca n-au fost asa. Cat priveste familia mea.. Prezenta tatalui meu, inca din copilarie (de la 6-7 ani am primele mele amintiri) a fost una captivanta, si continua sa fie la fel si astazi. M-au impresionat dintotdeauna doua calitati ale sale (si pe care le admir la orice om deatfel) : duritatea si blandetea. Iar la el se imbina perfect. Apoi generozitatea si sinceritatea.
    Vrem nu vrem conteaza cei din apropierea noastra deoarece dupa ei ne formam; si dupa parerile lor incepem sa ‘privim lumea’, fiindca suntem inclinati sa credem (tot) ce ne spun cei mari atunci cand suntem de-o schioapa.🙂

    Apreciază

    • Da, asa e, nu am mai luat in calcul si faptul ca se schimba si ei, oamenii, odata cu trecerea anilor. Nu neaparat schimbari majore, cat mici obiceiuri, inradacinarea unor moduri de a fi… Oricum, ce vroiam sa subliniez e faptul ca ei aveau deja defectele respective, doar ca nu le constientizam eu ca atare..
      E frumos ca ai ramas cu imaginea aceasta a bunicilor tai. Uneori, realitatea e asa cum o vedem si o simtim noi, nu asa cum este sau a fost ea neaparat, iar in astfel de cazuri, personal, ma bucur ca poate fi asa. Eu am avut parte doar de o pereche de bunici – dar sunt cei mai minunati bunici, ei, amandoi, pentru mine.
      Cat despre tatal tau… ma bucur pentru tine, caci reusesti sa te raportezi asa la el, si acum. De obicei, parintii sunt demitificati primii, caci sunt mai aproape de noi, apar conflictele (care se accentueaza prin adolescenta) iar asta, de multe ori, ne face sa ii vedem si sa ne dam seama de faptul ca sunt cat se poate de umani, ca sunt oameni, cu bune cu rele. Faptul ca prezenta lui e inca una captivanta e un lucru minunat! Poate a stiut sa separe omul de tatal din el sau poate esti tu, care il vezi asa, in mod special.🙂
      Cei din jurul nostru, mai ales in primii ani de viata, conteaza foarte mult. Din punctul asta de vedere, ma pot considera o norocoasa, am avut ce sa invat.
      Si da, chiar credem tot ce ne spun cei mari, cand suntem micuti :)) Inclusiv minciunelele! :D:))

      Apreciază

  4. Poate ca are dreptate Otilia, tindem sa idealizam persoanele pe care le-am simtit mai aproapiate sufletului nostru, de la care am primit mai multa dragoste si de la care am avut ce invata, persoanele care ne-au fost un model in viata.

    Apreciază

    • Da… asta cu siguranta, sunt constienta ca facem asta, idealizam oamenii apropiati noua. Si unii, probabil, raman asa, idealizati..
      Nu stiu daca o fi chiar asa, sau nu, cert este ca de fiecare data cand sunt in preajma bunicii imi recapat increderea in mine si in oameni. Poate e o iluzie, poate nu. Poate e asa cum spunea INTJ mai sus, pastram ce e mai valoros spre sfarsit… Eu ma bucur ca avem capacitatea asta, de a idealiza oamenii, uneori cinismul si realismul crud nu isi mai au locul…🙂

      Apreciază

  5. Lumea nu e o poveste de basm iar noi nu sunte niste personaje numai ale binelui! Facem si greseli, ideea este sa ni le asumam si sa incercam sa le rezolvam fiindca sunt probleme cauzate de noi… dar in realitate nu se intampla asa, multi paseaza vina ori nu o recunosc si asa se intra intr-un lant fara scapare al slabiciunilor, a imoralitatii si a multor alte chestii de natura nu tocmai pozitiva.

    probabil si tu ai defecte pe care nu le realizezi si eu am o gramada, nu-s nici eu un personaj ideal sunt un om cu calitati si defecte care incearca sa echilibreze balanta si de ce nu sa o incline in partea pozitiva pe cat pot de mult!

    Apreciază

    • Of, Pato, sper ca nu ai inteles gresit. Nici nu am pretentia sa ma consider fara defecte, mi le cunosc foarte bine. Toti avem defecte, toti gresim. Vorbeam doar din perspectiva copilului, care in ignoranta si naivitatea lui, de la o anumita varsta incepe totusi sa vada ca asa stau lucrurile, iar asta ii aduce o oarecare dezamagire.
      Si da, asa e de dorit, sa incercam sa devenim mai buni si sa inclinam balanta inspre pozitiv.

      Apreciază

  6. Foarte interesant articolul asta.
    Ma gandeam ca poate, spre deosebire de ceilalti, pe bunica ta o intelegeai pentru ca undeva, va asemanati. In felul acesta o justificai.
    Sau pur si simplu bunica ta nu comitea greseli uriase.
    Si as mai vrea sa zic ceva.
    De ce zice toata lumea chestia cu „mai esti inca un copil”… ? Toti mai suntem si copii. Ca doar nu am murit putinel si ne-am renascut necopii. Noi suntem si copiii, si adolescentii, si tinerii, si adultii, si batranii! Suntem toate adunate!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s