Copii suntem toţi

Standard

1 iunie. Probabil una dintre puţinele zile ,,speciale” ale anului care nu s-a vândut încǎ, care e încǎ seninǎ, coloratǎ şi plinǎ de viaţǎ, dar nu într-un mod forţat. Cǎci copiii sunt sinceri, cei mai mulţi au aceastǎ calitate…
De 1 iunie am fost în Alba-Iulia, la inaugurarea unui magazin, care a luat frumoasa decizie de a-i sǎrbǎtori pe toţi micuţii ce ajungeau pe-acolo. Am fost în calitate de animator, pentru a-i picta pe faţǎ pe copii..

Iatǎ-ne în maşinǎ, cinci oameni puşi pe fapte mari pentru oameni mici. Soarele a ţinut cu micuţii, o zi frumoasǎ la Alba Iulia, o luminǎ caldǎ şi plǎcutǎ. Iatǎ-l şi pe primul meu omuleţ, se joacǎ în castelul gonflabil. Îl cheamǎ Robert şi are 4 ani, a venit cu bunica lui, atras fiind probabil de marele castel colorat. Vrea sǎ îi pictez un dinozaur pe fǎţucǎ, e tare cuminţel, stǎ nemişcat, abia respirǎ, pânǎ termin de pictat. Ii dau micuţa oglindǎ sǎ se priveascǎ şi un zâmbet larg îi lumineazǎ chipul. Bun, parcǎ mi s-a luat un val de griji de pe umeri. Bogdan îi face fotografii, multe fotografii, fiind deocamdatǎ singurul copiluţ de acolo. Lui Robert începe sǎ îi placǎ atenţia pe care Bogdan şi aparatul lui de fotografiat i-o acordǎ.
Evenimentul începe sǎ prindǎ contur, suntem afarǎ, e cald. Teribil de cald. Avem masa noastrǎ dedicatǎ face-painting-ului. Incet, încet, se adunǎ lume.
Ce fel de lume ? Nu ştiu. Nu ştiu ce fel de lume a intrat în magazin, probabil oameni care aveau zi liberǎ de la servici, poate oameni care nu sunt legaţi de locul de muncǎ, poate pǎrinţi neangajaţi, poate bunici. Nu ştiu. In jurul meu sunt doar copii, de la 2-3 ani, la 12-13 ani. Inǎlţimi variate, mutrişoare variate, preferinţe variate. Toţi vor sǎ fie pictaţi, toţi vor sǎ vadǎ cum îi pictǎm pe ceilalţi, toţi sunt entuziasmaţi, toţi sunt nerǎbdǎtori.

Ce fel de copii? Da… sǎ nu o mai lungesc. Timp de 4-5 ore, cam aşa, am pictat ţigǎnuşi. În mod normal, aş evita sǎ îi cataloghez etnic, cǎci ideal ar fi sǎ nu conştientizǎm vreo diferenţǎ prea mare între etnii (sau stai…ahm, da. nu ar fi deloc ideal!!!). Imi permit sǎ le spun ,,ţigani” acum, cǎci aşa s-au autointitulat ei, aşa fǎceau referire unii la alţii, copiii.
A fost o experienţǎ ineditǎ pentru mine, cǎci, deşi am mai intrat în contact cu copii de etnie romǎ, pe vremea când fǎceam voluntariat la greu, cu siguranţǎ nu am fost înconjuratǎ de atât de mulţi, şi ca sǎ nu fiu înţeleasǎ greşit, mǎ refer la faptul cǎ erau genul acela de ţigani pe care îi vezi pe stradǎ, umblând aiurea, cerşind, fǎcând boacǎne, da, ǎia pe care noi, ceilalţi, îi ocolim de obicei. Ideea este cǎ au venit, chiar şi pǎrinţii lor, atraşi fiind de ,,se dau chestii pe gratis” – nu s-au dat prea multe pe gratis chiar la oricine mişuna pe-acolo, dar au fost concursuri în schimb şi unii dintre copii au participat. Apoi, ne-au vǎzut pe noi cǎ pictǎm şi cǎ nu trebuie sǎ plǎteascǎ. Şi am devenit brusc atracţia principalǎ.

Şi acum marea mea nedumerire şi, oarecum, ciudǎ. Mare ciudǎ de fapt.
Mǎi, oamenilor, copiii ǎştia sunt atât de simpatici, de sinceri, de RESPECTUOSI, de energici, de COPII, mai cǎ nu îţi vine a crede. Da, sunt necivilizaţi, sunt murdari, îşi dau coate cǎci fiecare vrea sǎ fie el urmǎtorul pe ,,scaunul magic”, fiecare vrea sǎ vadǎ el mai bine cum îl pictez pe cutǎricǎ, se ceartǎ ca la gura cortului între ei, dar îmi vorbesc mie atât de respectuos, de atent. Au grijǎ sǎ nu cumva sǎ mǎ deranjeze, dacǎ încep sǎ vorbesc nu mǎ întrerupe nici unul în mijlocul frazei, dacǎ le spun sǎ meargǎ toţi un pas mai în spate, merg (revin în 5 secunde, dar asta e normal), dacǎ le spun sǎ nu se mai certe şi sǎ nu mai ţipe, o vreme ţin cont de asta şi stau în linişte. Îşi fac griji pentru starea mea de spirit/de sǎnǎtate, mǎ întreabǎ dacǎ mai rezist în soare, dacǎ nu mi-e sete sǎ le zicǎ ei la angajaţii de acolo sǎ îmi aducǎ apǎ. Iar dupǎ ce îi pictez, spun cuvântul magic: mulţumesc.
Eu îmi dau seama de motivele din spatele comportamentului lor, eu eram fata care le-a adus diversitate în ziua aia, eram fata cu pensula şi culorile, eram persoana care îi putea transforma şi pe ei în eroi şi prinţese, eram oportunitatea lor de a primi ceea ce primesc toţi ceilalţi copii. Da, au fost respectuoşi cu un motiv personal, dar au fost! Am pictat deja sute de copii în ultimii 2 ani şi ştiu cum mulţi copii crescuţi în puf sunt atât de rǎsfǎţaţi încât îi considerǎ pe toţi din jurul lor un fel de sclavi personali (iar aici vina e a pǎrinţilor, nici vorbǎ sǎ fie a lor). Iar sǎ aud ,,mulţumesc’’ din partea unui copil, fǎrǎ îndemnul pǎrintelui, e deja o raritate.
De ce am zis cǎ mi-e ciudǎ ? Pentru cǎ pǎrinţii ţigǎnuşilor simpatici au fost insuportabili, majoritatea ! Pentru cǎ atitudinea lor mocirloasǎ îi va atinge în curând, poate iremediabil, şi pe copiii ǎştia absolut minunaţi.

Cel mai drǎgǎlaş dintre copii a fost un bǎieţel de vreo 4 anişori, cam aşa. Cum spuneam, unii dintre ei erau mai murdari aşa, şi pe faţǎ. Ǎsta micu era o idee mai evident murdar în jurul gurii, aşa cum se murdǎresc copiii când mǎnâncǎ, apoi beau apǎ, apoi se joacǎ. Dacǎ nu are nimeni grijǎ sǎ îi spele, ei rǎmân aşa. Pe scaunul din faţa mea era alt copil. Micuţu se agita acolo lângǎ mine, cǎci el urma. Îşi fǎcea griji cǎ e murdar pe faţǎ, întreba în stânga şi în dreapta dacǎ nu este un loc undeva acolo sǎ poatǎ sǎ se cureţe pe faţǎ. Mai avea puţin şi plângea. Mi-a fost tare drag… cum la doar 4 ani, conştientiza el cǎ nu se cade sǎ aibǎ pretenţia sǎ fie pictat dacǎ e aşa murdar pe faţǎ. I-am dat o sticlǎ cu apǎ sǎ se spele şi l-am transformat apoi în spiderman.

M-am simţit copil şi m-am simţit bine. De fiecare datǎ când se priveau, la final, în oglindǎ şi îşi fǎcea apariţia zâmbetul acela sincer, de copil, atât de cunoscut mie acum, mǎ simţeam tot mai aproape de secretul fericirii. Tocmai dezinhibiţia aceea pe care noi nu o apreciem la ei, i-a fǎcut pe aceşti copiluţi sǎ îmi transmitǎ o stare de bucurie şi entuziasm autentic. Ei nu mimeazǎ suprinderea şi nici bucuria, zâmbetul le apare în mod automat, dezinhibat, nu şi-l limiteazǎ şi nici cenzureazǎ.

Poate asta e calea spre libertate, sǎ fim copii mai des.

9 responses »

  1. 🙂 Ce m-a înveselit articolul tău ( eram cam supărată😦 ) … și mi-a amintit de propria mea zi de 1 iunie, foarte asemănătoare cu a ta, de fapt. :D:D:D:D Și eu am pictat „țigănuși”, și au stat la fel de cuminți și respectuoși. O singură mamă a venit cu noi, dar a stat deoparte zâmbind la copilul ei cum stă să fie pictat pe față.
    Să știi că și eu mă simt liberă și foarte hm, senină, da, când sunt copil …

    Apreciază

      • Sunt, Colorblissuco, mi-e tare drag😀 Să zicem că supărarea mea a fost una trecătoare … acum s-a transformat într-o enervare nesuferită de drag ! :))) mna😛

        Apreciază

  2. Copilaria e o stare de spirit, o simti si la 10, si la 35, dar si la 65 de ani. Este, asa cum bine ai spus tu, calea spre libertate.
    Felicitari pentru rabdare si sufletul tau bun, Iulia.🙂

    Apreciază

  3. Copii vor chestii diferite, adultii vor aceeasi chestie. Zic adulti cu o marja mare de eroare, intr-o tabara in clasa a 11- toti voiau sa le „tatuez”, cu pixul, un scorpion pe mana.

    Apreciază

  4. Iulia, ce frumos scri!!! Eu am si uitat sa fac asta de cand cu facultatea…. da, asta e! Meseria cere sacrificii!:) Te-am pupat!

    Apreciază

    • Multumesc tare mult, Otilia:) Nu mi se pare ca am scris frumos, as fi scris atatea, dar stau tare prost cu timpul… Doar am relatat o mica parte din ce am trait acolo. Cat despre faptul ca tu ai uitat sa faci asta, uite, eu m-am bucurat tare mult ca ai acceptat invitatia lui Nice, si sper sa mai ,,profiti” de asta, e o ocazie sa exersezi😛

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s