Regii blestemaţi – Regele de Fier, Maurice Druon

Când citesc astfel de cǎrţi, cu iz istoric, îmi dau seama cǎ îmi este dragǎ contemporaneitatea. Am gǎsit cu greu acest volum, primul dintr-un şir de (parcǎ) şapte cǎrţi.
Regele de Fier ne duce la originile blestemului, într-o societate francezǎ de secol XIV, o lume rece, a cruciadelor, a cavalerilor templieri şi a sfârşitului lor. La începutul sec. XIV, pe tronul Franţei este Filip cel Frumos, despre care, încǎ de la început ni se spune:

,, Ideea naţionalǎ sǎlǎşluia în capul regelui acestuia liniştit şi crud pentru care raţiunea de stat era mai presus de orice. Sub domnia lui, Franţa era mare şi francezii, nenorociţi.”

Pe mine m-a uimit rǎceala, sângele rece al acestui personaj, al acestui şef de stat. Modul în care arǎta empatie şi schiţa afecţiune doar pentru ogarii sǎi îmi sunǎ a psihopatologie. Oricum, era o lume bolnavǎ, bolnavǎ de tot (psihic vorbind). Incercam sǎ îmi explic de ce oamenii acelor timpuri tânjeau şi fǎceau din condamnǎrile la moarte un eveniment public, de amuzament. Maurice Druon a explicat frumos :

,, Cǎci, în vremurile acelea, când mulţi prunci mureau în leagǎn, iar dintre femei, o jumǎtate în durerile facerii, când molimele secerau oamenii în floarea vârstei, când Biserica te învǎţa sǎ fii mereu cu gândul la moarte, când operele de artǎ, crucificǎrile, martiriile, coborârile în groapǎ, judecǎţile de apoi ofereau constant imaginea sǎvârşirii din viaţǎ, mintea tuturor era obişnuitǎ cu ideea morţii şi numai un mod excepţional de a muri mai putea, pentru câteva clipe, tulbura conştiinţa oamenilor. “

Nu am vǎzut nimic înǎlţǎtor în acele timpuri, nu pot sǎ vǎd, evul mediu îl gǎsesc a fi o perioadǎ atât de tulbure, de mocirloasǎ în evoluţia noastrǎ, a oamenilor. Dacǎ nici mǎcar viaţa nobililor, viaţa regalǎ nu mǎ atrage câtuşi de puţin, nici nu vreau sǎ îmi imaginez cum m-aş fi simţit ca om de rând, neputincios, în acea lume.
Romanul se învârte în jurul procesului şi judecǎţii ultimilor patru cavaleri templieri, asta dupǎ ce, timp de şapte ani parcǎ, nu îmi amintesc exact, Filip cel Frumos i-a ,,vânat” pe toţi ceilalţi, i-a spânzurat, i-a închis şi alte minuni. Scopul? Scaunul/tronul avea datorii de plǎtit acestor cavaleri, aşadar, scǎpând de ei, scǎpau de datorii, logic.
Mi-au atras atenţia câteva aspecte, printre care şi modul în care s-a decis soarta cavalerilor:

,,La acest consiliu la care luaserǎ parte doi regi, un fost împǎrat, un vicerege şi mai mulţi dregǎtori, doi oameni, persoane importante atât în lumea armelor, cât şi în Bisericǎ, fuseserǎ osândiţi la moarte pe rug. Nici unul dintre cei de faţǎ nu avusese o clipǎ mǎcar sentimentul cǎ e vorba de douǎ vieţi omeneşti; nu era vorba decât de principii. “

Apoi, ultima fǎrâmǎ de demnitate a lui Jacques de Molay, demnitate aproape sfâşiatǎ în urma torturilor (trebuie sǎ mǎrturisesc faptul cǎ am sǎrit câteva rânduri, pe ici, pe colo, din cauza descrierii unor suferinţe trupeşti prea… prea):

,, Simţea însǎ nevoia de a-şi striga propriul sǎu nume, pentru a nu lǎsa mintea sǎ i se piardǎ în nebunie, pentru a-şi aminti cǎ pe vremuri comandase armate, cârmuise provincii, cǎ avusese o putere la fel de mare ca aceea a suveranilor şi cǎ, atât timp cât va mai pǎstra în el o pâlpâire de viaţǎ, va continua sǎ fie, chiar şi în aceastǎ temniţǎ, marele maestru al Ordinului cavalerilor templieri. “

E cunoscutǎ imaginea regelui/reginei care îşi sacrificǎ interesele, pasiunile, dorinţele personale pentru statul pe care îl conduc, renunţând practic la propria lor persoanǎ şi devenind una cu statul. Nu mi se pare în regulǎ, ci dimpotrivǎ, o greşealǎ. Ne putem da seama de asta doar privind la numǎrul de regi frustraţi care au luat decizii proaste. Frustrǎrile lor au influenţat istoria. Trecând peste asta:

,,- Eu nu te-am mǎritat cu un bǎrbat, Isabelle, ci cu un rege. Nu te-am jertfit din greşealǎ. Ţie trebuie oare sǎ-ţi aduc aminte ce datorǎm statelor noastre şi cǎ noi nu suntem nǎscuţi pentru a ne lǎsa în voia durerilor noastre ca persoane? Noi nu vieţile noastre le trǎim, ci pe acelea ale ţǎrilor noastre, şi numai într-aceasta putem sǎ ne aflǎm mulţumirea… dacǎ suntem vrednici de soarta ce ne este hǎrǎzitǎ.”

,,- Un rege de fier, repetǎ în şoaptǎ Filip cel Frumos. Stiut-am deci sǎ-mi ascund aşa de bine slǎbiciunile ? Ce puţin ne cunosc ceilalţi şi ce rǎu mǎ va judeca viitorimea! ”