O cǎrticicǎ de vreo sutǎ de pagini ce urmeazǎ foarte îndeaproape acţiunea şi replicile folosite în filmul cu acelaşi nume. Autorul, M. Night Shyamalan, se pare cǎ este şi cel care a regizat filmul. Citind, nu m-am putut abţine sǎ nu mǎ întreb dacǎ filmul a fost fǎcut dupǎ carte, sau invers.
Uitasem ce mult mi-a plǎcut filmul, iar cǎrticica, deşi mediocrǎ oarecum, simplǎ şi la obiect, m-a emoţionat puţin peste limita obişnuitǎ (= au curs câteva lacrimi). Asta în ciuda faptului cǎ ştiam deja ce urma sǎ se întâmple!
Pentru cei care nu ştiu despre ce vorbesc, este vorba despre un psiholog pentru copii (în film, Bruce Willis) foarte renumit, care însǎ rǎmâne marcat în urma unui eveniment nefericit. Unul dintre foştii sǎi pacienţi îl cautǎ, dupǎ nouǎ ani, reproşându-i cǎ nu l-a ajutat, cǎ încǎ îi este teamǎ, iar dupǎ un glonte tras înspre Malcolm, tânǎrul se sinucide. Acţiunea propriu-zisǎ începe la un an dupǎ tragica întâmplare şi ne aduce în prim-plan un Malcolm tulburat, care începe sǎ acorde atenţie unui nou caz, un copil (Cole – jucat de Haley Joel Osment, un copil-actor foarte bun!!), ce prezintǎ simptome asemǎnǎtoare tânǎrului ce se sinucise. Mǎ opresc aici cu o ultimǎ menţiune: Cole pretinde cǎ vede oameni morţi… ,,I see dead people” a rǎmas o frazǎ celebrǎ în lumea filmelor.
Finalul, atât în film, cât şi în carte, m-a dat puţin peste cap.
În principiu, prefer filmul. Bruce Willis şi H.J Osment au jucat foarte bine, îmi plac amândoi. Cartea este bunǎ, dar ţinând cont de faptul cǎ am recunoscut mai toate replicile personajelor din film, ceea ce mǎ face sǎ cred cǎ au fost chiar toate, iar actorii au jucat chiar foarte bine, de data aceasta, prefer şi imaginea adaugatǎ cuvintelor (plus cǎ apariţiile fantomatice au mult mai mare impact vizionând filmul, decât citind cartea).
Dincolo de poveste, ideea este una interesantǎ. A pus cineva o întrebare, bunǎ de altfel.. De ce ne-ar fi teamǎ de oameni morţi? Nu ar trebui sǎ ne facem mai multe griji când vine vorba de cei vii? Apoi, mǎ întreb… mi-aş dori oare o astfel de experienţǎ? Ar fi extrem de interesant, bǎnuiesc, şi înfricoşǎtor, bǎnuiesc, însǎ nu cred cǎ e un ,,dar” dezirabil pe o perioadǎ îndelungatǎ…
Trailer:
De prin carte…
*,,Din adâncuri strig cǎtre tine, Doamne.’’
Malcolm recunoscu versul.
Era din liturghia morţilor.*Prin casǎ era iarǎşi frig. Neobişnuit de frig.
*Cel mai important lucru pe care-l înveţi, ca medic de copii, este când sǎ te opreşti.
*Încuviinţând, Malcolm aştepta rǎspunsul. Ochii lui Cole erau adânciţi în orbite şi trişti, iar el parcǎ pierduse din curajul de a vorbi.
– Nu mai vreau sǎ-mi fie fricǎ.*Cǎdere nervoasǎ, sindromul Tourette, tulburare de atenţie – multe diagnostice erau trecute în fişa medicalǎ a lui Cole, dar nici unul nu pǎrea sǎ punǎ degetul pe ranǎ.
*Omul care deţinea toate rǎspunsurile nu înţelegea o iotǎ din ce se întâmpla cu el însuşi.
*-Vreau sǎ îţi spun secretul meu acum, şopti Cole.
Malcolm nu putu sǎ-şi creadǎ ochilor. Nu se aşteptase la asta.
– Bine.
Cole fǎcu o pauzǎ. Faţa îi era ca ceara.
– Vǎd oameni, spuse el, cu voce şoptitǎ. Oameni morţi. Unii mǎ sperie.*Avea un dar special, şi asemenea daruri au întotdeauna o povarǎ.
mmnemosyne 
„Ar fi extrem de interesant, bǎnuiesc, şi înfricoşǎtor, bǎnuiesc, însǎ nu cred cǎ e un ,,dar” dezirabil pe o perioadǎ îndelungatǎ…” … hihihi … fara sa-ti dai seama, pleci de la ideea ca „fantomele” musai tre’ sa arate naspa si sa fie rele. apoi, mergi mai departe (plecand de la o prezumptie discutabila) si tragi o concluzie (si mai discutabila). cu alte cuvinte: ai cazut (iar) in capcana ce ti-a fost intinsa de pe vremea cand erai copil (stii tu: Bau-Bau & Co).
facand abstractie de chestii „ciudate” (ex. Kirlian photography) … energia „pozitiva” cica-i mai puternica decat cea „negativa” (un stimul pozitiv e mai eficient pe termen lung, in comparatie cu o constrangere) si deci e destul de ilogic ca fantomele sa aleaga sa se prezinte/manifeste sub o forma naspa (presupunand ca „vor ceva de la cei vii”). mai departe, daca acceptam varianta pozitiva … de ce ar fi indezirabil acest dar? nu cautam o viata intreaga sa intelegem cat mai bine mediul in care existam … ba chiar si cele virtual/matematice/etc. ? si tot asa mai departe … discutia e foarte lunga si nu am eu destul timp. da’ chiar si daca mergi pe varianta „bagata pe gat cu forta” … alte culturi au cu totul alta relatie cu moartea si cu mortii … iar asta ar trebui sa-ti ridice niste semne de intrebare referitoare la validitatea/utilitatea acestui mod de gandire. oare e intr-adevar mai ok sa ne uitam mortii, pierzand astfel o parte din noi? faptul ca nu putem atinge ceva, demonstreaza in mod indubitabil ca acel ceva nu exista? ca nush, desi te pot atinge si eu totusi sunt convins ca nu discut cu o inteligenta artificiala ci cu un om … pentru mine existi chiar daca n-am nici o confirmare (ca sa nu mai spun ca „confirmare” presupune „blind trust” in ce spun altii).
nu cumva, in spatele acelei temeri (de a avea acel dar) se ascunde teama de a fi altfel decat ceilalti (si implicit cu sanse mai mici de a fi acceptata cu bratele deschise de societatea care are ca baza celule interschimbabile, nu unicate)?
ApreciazăApreciază
🙂 Pe langa cele mentionate de tine, am pornit si de la prezumtia ca ar exista asa ceva, fantome spun, sau si mai mult, ca ar exista viata dupa moarte, sub orice alta forma, lucru de care nu sunt sigura si nici nu am cum sa fiu… Nu ma gandeam ca musai trebuie sa fie rele, ci doar sa arate ,,ciudat” (iar ciudat e altfel si de altfel ne e teama, caci nu cunoastem, inca, cel putin) daca nu urat, pornind, da… de la ideea filmului (erau asa cum aratau in momentul in care au murit bla bla).
Cat despre concluzie, spuneam ca nu il consider un dar dezirabil pe termen lung. Chiar daca luam varianta pozitiva in calcul, care se pare ca ar avea mai mult sens 😛 , cred ca fiecare lucru e bine sa fie facut la timpul sau. Dedicandu-ti intreaga viata unor lucruri pe care, in mod normal, le-ai afla dupa moarte, nu inseamna oarecum sa nu iti mai traiesti actuala viata? (asta pornind de la prezumtia ca ai acest dar). E important sa traim fiecare experienta in parte…
M-ar atrage o astfel de experienta, pentru o anumita perioada, insa nu ca mod de viata.
Hii, dar nu spuneam sa ii uitam, ci doar sa ni-i amintim ca oameni vii 🙂
Incerc sa iti dau un raspuns si la ultima intrebare, dar e greu. In mod normal, nu am teama asta si nici nu tanjesc dupa acceptarea societatii, caci nu ma simt prea la locul meu oricum, nici acum. Insa, fie ca recunoastem sau nu, suntem fiinte sociale, iar nevoia de integrare in grup (sau macar absenta respingerii) e o nevoie de baza a omului, asa se spune cel putin 😛 Teama.. mi-ar fi teama daca nici macar o singura persoana nu ar intelege acest dar. Mai ar fi teama ca nu cumva totul sa fie o iluzie si sa fiu dusa cu pluta defapt, stii, cand te confrunti cu astfel de fenomene incepi sa iti pui probleme serioase in ceea ce priveste sanatatea ta mentala (dar din nou, nebunii nu se intreaba daca sunt nebuni, parca).
ApreciazăApreciază
simt ca trebuie sa precizez ca eu nu te judec ci pun intrebari care eventual iti arata lucrurile intr-o alta lumina, urmand ca tu sa decizi pentru tine … in functie de ce crezi tu ca-i ok pentru tine. din acelasi motiv incerc sa ma feresc de generalizari si prefer o adresare directa. stiu ca in ochii multora par arogant si atotstiutor … dar ce nu inteleg ei e faptul ca eu am raspunsurile mele, fie ele si „raspunsuri de om nebun” :P, raspunsuri pe care (ca orice om rational) le pun continuu la indoiala (inclusiv discutand despre ele) … pe cand ei inca le cauta.
acum c-am lamurit asta, ti-as reaminti (vis a vis de raspunsul tau) ca modul de functionare al ratiunii se bazeaza pe recunoastere (acele pattern-uri, chiar si partiale, de activitate neuronala). asta nu e rau, e ok deoarece ne permite sa evaluam rapid o cantitate enorma de informatii. dar sa nu uitam (cum tindem s-o facem) ca in fond aceasta evaluare e una superficiala … visele (cica) demonstreaza asta. pentru a intelege cu adevarat insa, e nevoie de o abordare diferita … chiar daca e aparent ilogica … deoarece doar asa putem testa valoarea de adevar atribuita initial informatiei. ergo, eu doar ti-am prezentat acea abordare diferita si (aparent) ilogica … cu conexiuni „neobisnuite” … si nu sustin nici o clipa ca as avea eu dreptate. vorba aia: most of the time we play for fun, not (just) to win. 🙂
ApreciazăApreciază
E bine ca ai precizat aceste lucruri, daca asa simteai ca trebuie 😛 Ma gandeam eu ca nu ma judeci :)) Nu doar acum, in general. Sper ca ai observat ca imi face placere sa dezbat diverse cu tine, tocmai pentru ca aduci in discutie lucruri la care fie nu m-am gandit, fie la care m-am gandit, dar superficial, sau la care m-am gandit mai intens dar inca nu am un raspuns (pentru mine).
Apoi, imi place cand pui intrebari si imi prezinti o abordare diferita (nu si ilogica) 🙂
Acum simt eu ca trebuie sa precizez ceva. De fiecare data cand fac o afirmatie, cand spun ceva, mintea mea ma bombardeaza cu idei contradictorii si argumente din tabara ,,opusa”, sau pur si simplu o tabara ,,diferita”. Deci, intrebarile/completarile tale asupra perspectivei sunt mai mult decat binevenite!! Uneori, cand mai spun cate ceva, ma mir cum nu ma trage nimeni de maneca, din moment ce doar eu as gasi vreo doua-trei lucruri de adaugat, dintr-o alta perspectiva.
Mai sus ,,pledam” pentru trairea fiecarei experiente la timpul ei. La fel de bine pot sa spun ca e o perspectiva limitata. Caci nu trebuie sa fie neaparat experiente diferite (viata asta si ,,cealalta”), ci sa fie un intreg si, limitandu-ma la a trai viata aceasta, fara sa vreau sa cunosc/inteleg cat mai mult si fenomenul ,,vietii de apoi”, pierd o buna parte din ,,a trai”. A fi diferit si a duce in carca un astfel de dar este doar pretul platit pentru accesul la cunoastere, astfel, pentru depasirea unor granite (poate granite doar perceptive)
Si daca ma intrebi, totusi care dintre perspective o aleg, nu pot sa ma decid la modul serios.
Da, exact! Play for fun, not to win 🙂
ApreciazăApreciază
*desi nu te pot atinge …
… asa-i cand vrei sa faci prea multe in acelasi timp. 😦
ApreciazăApreciază
N-am citit cartea, dar filmul l-am vazut accidental cu multa vreme in urma. Zic ‘accidental’ intrucât Bruce joaca un cu totul alt rol decât cel asteptat de mine, iar eu am urmarit filmul exclusiv pentru el. Cred ca a fost primul lui rol (cel putin a fost primul lui rol vizionat de mine) in care are un rol de ‘compozitie’ sa zic asa, mai mult psihologic. Mai serios.
„De ce ne-ar fi teamǎ de oameni morţi?”. Poate pentru ca am gresit fata de ei si nu mai avem cum sa indreptam situatia. Personal si acum am un sentiment de vina pentru ca au murit oameni dragi din viata mea si n-am apucat sa-mi iau ramas bun asa cum as fi vrut. Asa cum ar fi trebuit.
Unde ne ducem când ne ducem? Habar n-am dar, daca Paradisul e asa cum este descris, multumesc, nu.
ApreciazăApreciază
Da, tin minte ca a fost o surpriza si pentru mine cand l-am vazut. ,,Al saselea simt” e din 1999, si prin 2000, cu acelasi regizor, Bruce a aparut si in ,,Unbreakable”, care iar mi-a ramas intiparit in minte. Am impresia ca sunt printre cele mai bune roluri ale lui 🙂 Insa nu am vizionat toate filmele cu el 😛
Dar Dragos, tocmai, daca ti s-ar oferi sansa sa ii vezi acum, ai reusi/ti-ai dori sa treci peste teama si sa le spui acum ce a ramas nespus ?
Waa… Serios? Ce nu iti place la modul in care e descris paradisul ? 🙂
ApreciazăApreciază
Pai Bruce Willis n-a jucat numai in filme geniale, depinde acum….mie imi place foarte mult acest actor.
Of Iulia, de-ar fi lucrurile atât de simple….nu e vorba de o teama fizica, bineinteles, ci de remuscari care mi-au macinat sufletul multa vreme. Frica de repros. Si uneori aceste remuscari le simt si acum, dupa atâta timp. Incerc sa fiu o fiinta rationala pe cât posibil si, chiar daca ma pasioneaza religia si o oarecare filozofie soft, stiu ca ‘dupa’ nu va mai urma nimic. End of story. Cap de linie. Poate ca asta ar fi cea mai inteleapta concluzie (din punctul meu de vedere), sa te porti cu cineva suficient de civilizat ca sa nu ai regrete in momentul in care nu se mai poate face nimic.
Am scris mai de demult un articol, se chema „6 zile in rai”, sau ceva de genul asta. Pe la inceputul lui noiembrie. Pe tema Paradisului se poate filozofa multa vreme, dar caracteristica primordiala, pe care observ ca multa lume o trece cu vederea, este plictiseala. OK, curge lapte si miere, te asteapta 40 de fecioare care ti se dedica numai tie (ma rog, fiecare religie cu fixatiile ei) , intrebarea este câta vreme iti trebuie pâna când vei ajunge la saturatie? Ca vei sta acolo o eternitate si se presupune ca pe acolo nu vei intâlni decât spirite bune si nu exista nimic din ce te-ar putea deranja. Uite, mie mi-a incoltit ideea sa ma mut intr-un colt de rai, lânga Alba, pentru restul vietii, cât o mai fi. Stiu sigur ca nu ma voi plictisi si ca ma voi bucura tare mult pentru ca sunt o multime de zone extrem de frumoase si, in plus, sunt saturat de un oras cocalarizat precum Bucurestiul, caruia sufleteste nu i-am apartinut niciodata. Am o foame prea mare de natura ca sa-mi fie satisfacuta pe deplin, chiar daca exista anumite riscuri.
Dar am aceste sentimente pentru ca stiu ca nu va dura o eternitate.
ApreciazăApreciază
Dragos, imi pare rau ca te macina astfel de remuscari… Insa, cum ii spuneam si lui Nice, lucrurile poate nu sunt atat de demne de repros, pe cat propria-ti constiinta le face sa para, tocmai datorita acestei imposibilitati de a schimba ceva. Suntem oameni pana la urma, nu putem sa fim simpatici si draguti cu toata lumea, si mai ales, nu mereu. Iar uneori ,,sincronizarea” e proasta… si nu mai putem alterna si in partea pozitiva/civilizata in relatiile cu acea persoana.
Dincolo de asta, concluzia ta are sens, sa ne purtam in asa fel incat sa nu regretam nimic…
Tocmai am citit si 6 zile in rai. Asa este, in lipsa raului, nu mai este nici bine. Ca oameni avem nevoie de un termne de comparatie, de alternari, de schimbari si provocari, cat de mici, dar sa existe. Dincolo de asta, insa, ca spirit ce vei misuna prin rai, nu vei mai fi constrans de propriul tau corp, iar o buna parte din nevoia asta de stimuli alternanti ne este data de modul in care celulele noastre (fie ele neuronale sau oridecare) ajung la saturatie. Va mai conta atunci, vom putea simti plictiseala sau orice alta senzatie ? Poate vom pluti in static fara sa ne dam seama, fara sa fim frustrati sau fericiti.
Asta presupunand ca se intampla ceva ,,dupa”. Indiferent de ce va fi (sau nu va fi), mutarea ta in propriul colt de rai, aici pe Pamant, e cea mai buna decizie pe care o poti lua pentru tine. E ideea ca fiecare sa ne traim propriul rai aici, in primul rand, cat timp traim…
ApreciazăApreciază
Foarte fain comentariu, iti multumesc pentru el si ma bucur ca pot purta un asemenea dialog cu tine. Eu sunt inconjurat de oameni foarte de treaba, dar nu pot discuta cu ei anumite probleme.
Iti multumesc pentru faptul ca ai gasit ragaz sa citesti „6 zile in rai”.
Ce sa zic, nimic nu e sigur in ‘lumea de dincolo’ dar, incercând sa gasesc un sens ultim trecerii noastre pe aici, am ajuns la concluzia ca unul din ele ar fi schimbarea. Primim temporar un suflet pe care va trebui sa-l predam, teoretic, schimbat (de preferinta mai ‘albit’). Asta ar trebui sa fie consecinta calatoriei. Prin urmare, sufletul pleaca acolo unde s-o duce cu o anumita cantitate de informatie dobândita in viata si, in caz ca va fi ceva „dupa”, aceasta cantitate de informatie va influenta cumva ceea ce se va intâmpla mai departe. Informatia va ramâne, desi suportul material se va transforma in altceva.
Ma rog, e discutabil si nu am o teorie pe care sa fiu sigur. Cred intr-o dreptate universala (ceea ce inseamna ca, intr-un fel sau altul, cine a gresit in viata va fi altfel tratat decât cel care, ma rog, a gresit mai putin 🙂 ) si, in acelasi timp, tare am impresia ca de fapt nu va fi nimic. Nimic, pur si simplu. Pentru ca asta inseamna de fapt „nimic”, sa nu-ti dai seama, sa nu simti frustrarea sau fericirea.
Da, asta e ideea…..sa traim propriul rai aici. Macar de asta putem fi siguri.
Uite, iti recomand un film psihologic exceptional, in caz ca nu l-ai vazut: Scara lui Iacob. E cu Tim Robbins, un actor nu prea distribuit, din pacate. Sunt si niste scene mai dure, dar formatia ta (esti studenta la biologie, nu?) cred ca te va ajuta sa „treci peste”.
Presupunând ca e ceva ‘dupa’….ce inseamna pentru tine Raiul?
ApreciazăApreciază
Asta e problema cu oamenii de treaba, care iti mai sunt si dragi pe deasupra, nu te poti supara pe ei cand nu puteti aborda unele subiecte.. Eu sunt o norocoasa probabil, din punctul asta de vedere. Astfel de subiecte le mai ,,dezbat” cu prietenul meu… In rest, oamenii de treaba din jurul meu… sunt de treaba 🙂 Dragos,…mmm, poate poti ? Poate isi pun, unii, aceleasi probleme ca si tine, insa tu nu spui nimic, ei nu spun nimic… si uite asa…
Da, am citit, nu puteam sa ratez o poveste paradisiaca 🙂 😛
. Informatia va ramâne, desi suportul material se va transforma in altceva. Da, cam asa vad si eu ideea de ,,suflet”, un mic bagaj informational – poate suna brutal, colturos, prea tehnic, dar nu e..
Spui de dreptatea universala, cred ca ne-o facem noi singuri, prin intermediul constiintei sau a tipului de energie generat de actiunile noastre, informatii pe care sufletul le-ar lua cu el.
Mi-am propus de mult timp, si inca nu am reusit, sa citesc mai multe despre conservarea energiei in univers (nimic nu se pierde, doar se transfera etc).
Daca vom uita despre viata asta, da, e nimic. Cel putin pentru noi, cei de acum. Va fi un ,,ceva” pentru o noua constiinta a noastra, care s-ar desprinde din cea de acum… Asta pare mai mult un pseudonimic. Mai e si varianta cu nimicul nimic. Sa murim si gata.
Ce inseamna Raiul pentru mine… Nu m-am intrebat niciodata. Momentan, as vrea sa nu uit, sa aprofundez macar o mica parte din misterele universului, sa misun libera prin univers, sa descopar lumi si sa incerc sa le inteleg. Ca sa scurtez, da, asta ar fi Raiul meu… O plimbare continua pe aleile universului, alaturi de iubitul meu. Hihi, si oameni (fosti oameni) dragi care vor sa se alature… O energie de calm si entuziasm, imbinate armonios. Dar stii, daca tot despre Raiul meu vorbesc aici, as vrea ca uneori, din cand in cand, sa putem experimenta si viata, sa fim fiinte vii, din cand in cand. Senzatiile au frumusetea si farmecul lor, desi ne limiteaza cunoasterea, ne ofera si o cale de acces spre ea.
Multumesc de recomandare, mi-am propus sa fie weekendul (si al) filmelor.
Studenta la psihologie, insa ma atrage mult partea de neurostiinte din cadrul ei…, de asta probabil ai crezut ca e biologie 😀
ApreciazăApreciază
„*Omul care deţinea toate rǎspunsurile nu înţelegea o iotǎ din ce se întâmpla cu el însuşi”. Ce sa-i faci, nimeni nu e profet in tara lui. Se pare ca nici in viata lui.
ApreciazăApreciază
Da… e o exagerare sa spui despre cineva ca ar detine toate raspunsurile. Plus ca de obicei avem raspunsuri pentru altii, mai putin pentru noi.
ApreciazăApreciază
„nu stiu” e un raspuns … e jumatate din cunoastere/adevar … cealalta jumate fiind „stiu”. pe de alta parte, daca stiu ce nu stiu … oare chiar nu stiu nimic/totul? 😉
ApreciazăApreciază
Daca stiu ce nu stiu, balanta mai inclina putintel spre jumatatea lui ,,stiu” 🙂 Constientizarea unei necunostinte poate fi un prim pas spre cunoastere 🙂
ApreciazăApreciază
Eu ma tem de oamenii vii(ca tot suntem mai mereu intrebati de ce ne este cel mai frica in lumea asta), dar cei morti ma inspaimanta de-a binelea. Imi provoaca temeri si nelinisti diferite decat cele scoase la lumina de cei vii, uneori, cand ma banutuie noaptea, prin vise, simt ca nu sunt altceva decat remuscarile propriei constiinte. Si, aici, solutiile nu prea exista.
ApreciazăApreciază
Nice… tu ai astfel de vise ?? Visele sunt poarta regala spre inconstient, asa se spune… Deci, probabil acolo e cauza (si solutia). Solutii? Sa te impaci tu, cu tine insuti. Unele lucruri nu pot fi schimbate, insa putem schimba modul in care ne raportam la ele si modul in care vom proceda pe viitor…
Constiinta e cel mai aprig judecator… trebuie sa o impaci cumva. Poate remuscarile tale nu sunt chiar justificate, cat amplificate de propria-ti constiinta, de propriile temeri si nemultumiri in ceea ce te priveste.
Cred ca e tulburator sa ai astfel de vise, imi pare rau…. 😦
ApreciazăApreciază
de ce ne e frica de oamenii morti? Buna intrebare! Poate din cauza asta am renunatat eu sa ma mai gandesc la medicina… recunosc nu ma simt bine in preajma lor si mai ales ciopartindu-i la morga. Asta in plan fizic. Dar in plan spiritual? Mi era teama ca o sa-i visez, o sa am cosmaruri etc.
Teama de oamenii morti poate purcede din faptul ca nu este normal ca sufletele celor decedati sa mai ramana printre cei vii, mi se pare ceva logic.
ApreciazăApreciază
Vai, Pato, nu ma gandisem deloc la morga si intalniri ,,face to face” cu oameni decedati, la propriu. Dar asa e, nu e indicata medicina pentru persoanele care sunt mai sensibile in preajma mortii… Care de altfel e un fenomen normal si natural, insa provoaca atatea temeri incat incercam sa evitam cat mai mult intrarea in contact cu orice tine de ea.
Pato, poate e normal ca sufletele lor sa mai ramana prin preajma, ce nu se incadreaza in normalitate ar fi abilitatea noastra de a sesiza/vedea acest lucru… Teama de moarte + teama de diferit/anormal
ApreciazăApreciază
ne este frica de morti pentru ca ne este frica de moarte …
Logic , nu are sens sa ne fie frica de morti . Ar insemna sa CREDEM ca dupa deces toata lumea se transforma in ceva rau -strigoi , vampiri – cu puteri supranaturale si cu singurul scop de a inspaimanta oamenii vii . Asta-i caraghios si neadevarat . Bine-nteles , pe producatorii de la Holywood nu-i intereseaza adevarul ci dorinta de a face bani . Asa ca dau curs tuturor fanteziilor …
ApreciazăApreciază
Frica de moarte, asa e… poate cea mai puternica teama a omului, in general. Evident, cei de la Hollywood (si nu numai) profita si valorifica aceste superstitii si frici ale oamenilor. Si le iese de minune, cel mai adesea. Recunosc, si pe mine ma atrag povestile cu personaje cu puteri supranaturale, imi stimuleaza imaginatia. Insa revenind la credintele si superstitiile oamenilor, mi se pare interesant faptul ca astfel de idei au incoltit in societatile omenesti. Probabil remuscarile stau la baza lor… altfel, nu vad cine ar vrea sa isi imagineze ca un om drag s-a transformat, dupa moarte, in ceva infricosator…
ApreciazăApreciază
niciodata nu mi-au placut cimitirele .
Insa , dupa ce mi-a murit sotia – scumpa , dulcea si frumoasa mea sotie – si am inmormantat-o , ma simteam in cimitir ca la mine acasa . Nu ma mai inspaimanta , imi era drag sa stau acolo , langa ea .
Atunci intelegi ca moartea nu este decat un drum spre altceva , iar omul se duce dincolo asa cum a fost aici , nici mai bun si nici mai rau .
De fapt scopul mortii este acela de a opri raul ce se face in aceasta lume . Moartea noastra este moartea raului din noi si biruinta binelui .
Pare paradoxal , insa eu sunt convins ca asa este .
ApreciazăApreciază
…imi pare nespus de rau ca s-a intamplat asta… nu pot decat sa imi imaginez cat de greu ar fi sa pierzi cea mai de pret fiinta din lume… Acum, pari a fi impacat cu situatia… Probabil asa ceva iti schimba oarecum viziunea asupra mortii, nu stiu. O singura persoana draga mie a murit, insa nici acum nu pot constientiza faptul ca pe o punte intre aici si dincolo (orice ar insemna asta). Cand ma gandesc la el, am impresia doar ca ,,nu l-am mai vazut de mult” si mi-e dor, parca ar fi inca undeva aici, in lume, la el acasa sau in vreun varf de munte. Probabil tie ti-e mult mai familiara senzatia, nu stiu..
Poate sa fie si asa cum spui tu… nu mi se pare neaparat un paradox…
ApreciazăApreciază
dintre toate durerile pe care le incearca omul pe pamant , moartea este cea mai puternica . Iar durerea este pe masura dragostei : mult ai iubit , mult suferi .
Si eu am acelasi sentiment ca este undeva . .. Si stiu ca atunci cand ma gandesc la ea ma aude …
Ieri ar fi facut 39 ani .
Spuneam ca pare paradoxal pentru ca desi e cel mai mare rau ce il avem de tras , se poate transforma in cel mai mare bine – adica sa intram intr-o viata vesnic fericita unde sa scapam de rautatea ce se lucreaza in aceasta lume .
ApreciazăApreciază