O cǎlǎtorie ecvestrǎ – peripeţii

Standard

Ştii cum e sǎ cazi de pe un cal aflat în vitezǎ ? Dureros.

Ştii cum e sǎ cazi de pe un cal, dupǎ ce ai dormit doar douǎ ore în noaptea precedentǎ? Ca un tranchilizant cu efect întârziat.

   Ştiam cǎ mǎ aşteaptǎ o zi grea, ştiam cǎ prima parte a zilei era posibil sǎ mǎ stoarcǎ de toatǎ energia psihicǎ şi fizicǎ, însǎ nu ştiam cǎ somnul meu se va reduce la doar douǎ ore, cu o noapte înainte de asta. Nu ştiu ce fel de resorturi interioare mi-au menţinut entuziasmul pânǎ la ora 16 în ziua respectivǎ. Dar eram entuziasmatǎ, deşi nu prea mai aveam energie sǎ mǎ manifest.
   Locul pare din altǎ lume, periferia unui oraş nicidecum. Şi când te gândeşti cǎ doar 3km despart agitaţia oraşului, betoanele, oamenii grǎbiţi de acest colţ de naturǎ… Caii au nume româneşti, frumoase şi potrivite lor: Gelu, Vifor, Roua, Sura, Doina, Luna ş.a.
   Al meu era Roua, o iapǎ blândǎ, mai mult albǎ decât surǎ, frumoasǎ. A fost la fel de minunat precum îmi aminteam şi precum speram sǎ fie. Deşi eram obositǎ, senzaţia m-a încleştat cât s-a putut de mult în moment. Roua mǎ asculta, mergea în direcţia în care îi indicam sǎ meargǎ. Nu era necesar sǎ mǎ strofoc prea mult pentru a mǎ înţelege cu ea. Caii mergeau în şir. Eu şi Roua eram la mijlocul şirului. Din când în când, Gelu decidea sǎ se opreascǎ, în ciuda încurajǎrilor verbale pe care colega mea i le oferea. E un cal pasiv şi calm Geluţu. Când el se oprea, dat fiind faptul cǎ era în frunte, ceilalţi cai se ,,împotmoleau” unul în altul. Roua mea a fost cuminte, încetinea din timp dacǎ o mângâiam şi îi şopteam un ,,şşşşş…”. Apoi, la fel de subtil, înţelegea când sǎ grǎbeascǎ pasul pentru a-i ajunge pe cei din faţǎ.
   La o nouǎ împotmolire a cailor, bǎrbosul (proprietarul locului şi instructorul nostru la acest curs) a dorit sǎ îi explice colegei mele cum sǎ… nu ştiu. Eu şi Roua încetinisem, ca de obicei, din timp, pentru a lǎsa caii din faţǎ sǎ reintre în formaţie. Bǎrbosul se urcase pe Gelu. Crezând cǎ e momentul sǎ îi ajung şi eu din urmǎ, am apǎsat încetuţ abdomenul cǎluţului, aşa cum fǎceam de obicei. Roua a grǎbit pasul… însǎ l-a grǎbit prea mult. Când mi-am dat seama cǎ nu are de gând sǎ se opreascǎ, m-am panicat. Aici a fost greşeala mea, printre altele. M-am crispat, m-am încordat, m-am panicat, iar cǎluţul a simţit asta, cǎci imediat a început sǎ alerge şi mai tare. Nu aveam nici cea mai micǎ idee ce sǎ fac. Am alergat aşa, împreunǎ, speriaţi amândoi, o turǎ şi ceva de… spaţiu îngrǎdit. Roua nu fugea haotic, ci pǎstra acel traseu pe care îl fǎcusem o orǎ întreagǎ. Din pǎcate, şaua s-a înclinat spre dreapta, iar eu o datǎ cu ea, cǎci nu mǎ puteam redresa. Am cǎzut, într-o parte.
   Douǎ chestii:
1. Timpul se dilatǎ extraordinar de mult în astfel de momente, cel puţin aşa s-a întâmplat acum. In mod normal, mǎ gândeam cǎ, dimpotrivǎ, totul se întâmplǎ atât de repede, încât nu reuşeşti sǎ conştientizezi toate. Insǎ, am avut timp, am avut timp sǎ îmi aud fiecare gând şi reacţie psihicǎ în parte, am avut timp sǎ conştientizez fiecare reacţie fizicǎ, a mea şi a cǎluţului. Am înţeles ideea de slow motion mai bine ca niciodatǎ. Privind în urmǎ e chiar comic. Mǎ auzeam atât de clar cum îmi dǎdeam ordine sǎ mǎ calmez, sǎ îmi relaxez corpul în aşa fel încât sǎ se calmeze şi Roua, sǎ încerc sǎ intru în acelaşi ritm cu el. Stiu sigur cǎ, la un moment dat, cu vreo maxim 5 secunde înainte sǎ cad, vocea interioarǎ îmi ţipa sǎ-mi spargǎ timpanele : ,, Piciorul ţi-a intrat în scǎriţǎ. Scoate-l !! Scoate piciorul !!! Picioruuuuul !!’’ Apoi am cǎzut. Nu ţin minte sǎ fi scos piciorul din scǎriţǎ, asta nu am mai conştientizat, poate totuşi corpul a reacţionat conform ordinelor primite de la psihic, nu ştiu, cert este cǎ am cǎzut într-o parte (şi am rǎmas acolo, nu am urmat cǎluţul de pe jos, hihi)
2. Când cazi fizic, cazi şi psihic. Nici nu ştiu ce a fost mai brutal, cǎzǎtura fizicǎ sau cea psihicǎ, atunci pe moment. Moralul ajunge undeva la nivel zero, imediat. Iar asta e dureros. Nu vroiam sǎ îmi pierd entuziasmul, dar corpul meu dicta acum, şi nu invers.
   Mereu am avut parte de cele mai periculoase cǎzǎturi, care puteau sǎ iasǎ foarte urât, gen… foarte foarte urât, şi, cu toate astea, mereu am ieşit cât se putea de bine. I-am zis ,,norocul ghinionistului” (paradoxal, cǎci oricum nu prea cred sincer în noroc/ghinion). Nu mi-am spart capul niciodatǎ, nu am avut mâini, picioare rupte, nici mǎcar luxate. Deloc, niciodatǎ. Dar au fost alte urmǎri. Acum, m-am ridicat repejor. Mǎ durea capul îngrozitor, nu de la cǎzǎturǎ/loviturǎ, ci de la şoc, de la smuciturǎ. Cum s-ar spune, mi-a sunat apa în cap (mai exact, creierul meu a jonglat puţin prin lichidul encefalorahidian). Mǎ dureau braţul/umǎrul, şoldul şi un picior şi un ochi. Trebuia sǎ mǎ urc iar pe Roua, nu ştiu de ce, aşa a spus instructorul. Imi pierdusem tot entuziasmul, psihic îmi venea sǎ plâng de ciudǎ şi dezamǎgire. M-am apropiat de cǎluţ… Sǎrǎcuţul, şi el a fost la fel de speriat, poate mai tare, cǎci nu ştia ce s-a întâmplat. De îndatǎ ce am ajuns lângǎ el, şi-a întors capul într-o parte, cǎtre mine şi a stat aşa cuminte sǎ îl mângâi, mǎ mirosea şi era… nu ştiu, afectiv cumva. Parcǎ vroia sǎ se asigure cǎ sunt bine, cǎ nu sunt supǎratǎ pe el, cǎ nu am pǎţit nimic. Mi-a fost atât de drag, i-am ţinut capul la pieptul meu şi orice reţinere de a mǎ urca din nou în şa a trecut instantaneu. De la o extremǎ la alta. Bine, asta nu înseamnǎ cǎ şi corpul meu credea la fel, aveam nişte dureri… iui.
   De ce tranchilizant? Aşa m-am simţit câteva zile dupǎ, amorţitǎ. De la durere, de la obosealǎ, nu ştiu. M-am ales doar cu o serie de vânǎtǎi şi ceva contuzii, dupǎ cum spuneau unii. Braţul drept a fost inutil o vreme, durerea de cap mi-a trecut în aceeaşi zi, cu un algocalmin şi o jumǎtate de orǎ de somn.
   In urmǎtoarea zi, am primit alt cal. Roua mea era undeva pe un deal, cu alte iepe. Am primit un armǎsar negru, masculul alfa cicǎ, prǎpǎdit cal, şi şmecher. Profita de faptul cǎ nu aveam forţǎ (deloc) în mâna dreaptǎ şi se servea cu iarbǎ din când în când, dupǎ propriul chef. Era mult mai frumos şi mai impunǎtor, dar nu mi-a fost la fel de drag… Dupǎ curs, am mers pe dealul respectiv. M-a recunoscut cǎluţul drag, a venit la mine, l-am mângâiat…
by g4mbit

10 responses »

  1. >Of, Colorblissuco ! Îmi pare rău că ai căzut dar mna, cândva, zic eu, îți vei aminti cu plăcere de vremurile acestea. Vei învăța cum să călărești și chiar să cazi ! La propriu și la figurat !Mie mi-a plăcut cum ai povestit, mă simțeam ca și când eram acolo, pe un alt cal, lângă tine ;)) Mi-ar fi plăcut să văd și niște poze, dacă tot ai aparat😛

    Apreciază

  2. >Misce, instructorul spunea ca e mai sanatos sa cazi la inceput candva, decat dupa mult timp de calarie. O astfel de cazatura te poate face sa nu te mai apropii de cal sau te face mai pregatit. Sper sa fie varianta a doua in cazul meu. Si da, sa invat cum sa cad, si la propriu si la figurat. Mai ales la figurat… Ne-a mai spus ca printre calareti este obiceiul ca cel care cade (cica li se intampla si lor asta hihi) sa dea de baut. Evident, asta a fost ultima mea grija :)) Ma bucur ca te-ai simtit acolo! >:D< Cat despre poze, Misce draga, eu inca nu stiu sa opresc un cal, unde sa fac poze de pe el? :)) Sper sa reusesc totusi, macar dupa curs, sa le fac lor, cailor, cateva fotografii🙂 Oricum, la sfarsitul cursului, vom face o iesire toti, calare, iar atunci voi reusi sigur sa fac si fotografii linistita😀😀😀

    Apreciază

  3. >@INTJDa! Nu se compara :)) Pe o motocicleta nu m-as mai fi urcat niciodata daca as fi cazut asa! Cu bicicleta am experienta, insa. Am ezitat putin, cand veni vorba de scris pe blog asta, cu mirositul. Insa, lasand partea amuzanta la o parte, ei asa culeg informatii despre tine. Daca noi culegem informatii vizual despre alte fiinte, ei fac asta olfactiv si probabil informatiile sunt mai sincere si mai reale, caci nu ii poti minti🙂 Un prof de la facultate, care e pasionat de cai/psihologia sportului si mai vine pe-acolo, ne-a spus ca e ok sa le sufli (incet si finut, hehe) cailor in nari. Facand asta o data, de doua ori, calul se obisnuieste cu tine, te recunoaste, poti consolida relatia cu el mai usor🙂 Hihi, da, nu se compara cu o bucata de metal🙂

    Apreciază

  4. >@Colorbliss – hihihi … vad ca ai descoperit o parte din ghilimelele nescrise, da' mai e (sau poate fi, depinde de cititor) un set de ghilimiele pe acolo (aka am ales si aranjat atent cuvintele dinainte).😉🙂

    Apreciază

  5. Cand am citit articolul tau am avut senzatia ca povestesti o scena dintr-un film(sau dintr-o carte). Nu pot sa cred ca ti s-a intamplat asa ceva!🙂😀😛

    Apreciază

    • Hihi😀 Nici mie nu mi-a venit sa cred imediat dupa… Mai lipsea palaria de cowboy, un soare torid, un lasou… Si era imaginea completa, cu mine zburand de pe cal :))

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s