>Cǎsǎtoria la exemplarele mele

>

sursa

Se ştie cǎ femeile, pe mǎsurǎ ce se apropie de vârsta de 30 de ani, se panicheazǎ la gândul cǎ vor rǎmâne singure restul vieţii. Motivele îmi sunt clare oarecum, deşi nu le pot înţelege pe deplin, cel puţin nu momentan. Evident, sunt excepţii, cazuri şi cazuri.

   Ce a devenit o curiozitate pentru mine, recent, sunt bǎrbaţii care, apropiindu-se de celebra vârstǎ, cautǎ sǎ se stabileascǎ, sǎ îşi gǎseascǎ o (viitoare) soţie. Mi se pare interesant, privind din perspectiva (generalǎ) care considerǎ cǎ bǎrbaţii fug de cǎsǎtorie sau orice astfel de responsabilitate. Ce anume îi influenţeazǎ, aşadar, pe unii, sǎ caute în mod special cǎsǎtoria ? Ei nu sunt mânaţi de celebrele instincte materne înnǎscute (iar cele paterne nu ştiu cât de dezvoltate sunt la masculii speciei umane), nici partea emoţionalǎ a propriului creier nu îi influenţeazǎ la fel de mult. Nevoia de afecţiune ? De siguranţǎ ? Mereu am considerat cǎ aceste lucruri le poţi avea într-o relaţie şi dacǎ nu semnezi un certificat de cǎsǎtorie.

   Inspectând exemplarele pe care le am la dispoziţie, puţine ce-i drept, dar suficiente, mi se pare cǎ educaţia şi-a pus amprenta cel mai mult, în cazul lor. Exemplarele mele sunt supuse mentalitǎţii conform cǎreia, în jurul vârstei de 30 de ani, ar trebui sǎ fie şi ei bǎrbaţi ,,aşezaţi” (mǎ amuzǎ expresia), serioşi, sǎ aibǎ o familie. Îmi dau seama cǎ s-ar putea deduce cǎ nu sunt de acord cu asta. Ba da, sunt. Aşa ar fi ideal sǎ fie, probabil. Aceastǎ vârstǎ reprezintǎ şi apogeul dezvoltǎrii sistemului nostru nervos! Pe bune! Apoi începem sǎ o luǎm în jos, încet şi sigur (unii mai încet decât alţii, hehe!), dar sǎ revin. Ce mǎ nemulţumeşte pe mine este cǎ exemplarele mele vor cu orice preţ asta, cǎsǎtoria adicǎ. Ce mai conteazǎ dacǎ actuala iubitǎ este sau nu ,,aleasa”, dacǎ este sau nu specialǎ pentru ei, mai specialǎ decât toate restu’, ei sunt mulţumiţi dacǎ se înţeleg cât de cât…

sursa

   Cel mai interesant e bǎrbatul de aproape 30 de ani, aflat într-o relaţie cu o tânǎrǎ de 20. El gândindu-se adesea la marele pas, fiind presat, mai scapǎ câte un apropo, mai în glumǎ, mai în serios, când vine vorba despre o posibilǎ cǎsǎtorie între ei, un ,,Pǎi nu?! Sǎ ştiu şi io, sǎ nu-mi pierd timpul degeaba”. E oarecum de înţeles afirmaţia lui, dar mie tot mi se pare oarecum ilogic. Dacǎ gândeşti aşa, desparte-te frate, acum ! Cǎci timp degeaba îl poţi pierde şi dacǎ vǎ cǎsǎtoriţi anul viitor, iar peste 5 ani divorţaţi, din motive de ,,nepotrivire de caracter”, la fel cum l-ai ,,pierde” şi dacǎ aţi rǎmâne doar la statutul de iubiţi. Cu menţiunea personalǎ cǎ mi se pare urât sǎ consideri timp pierdut o experienţǎ pe care acum o numeşti iubire. 

   Care o fi deznodǎmântul ?