>Câini şi dileme

>

   Sunt într-o oarecare dilemǎ. Nu e existenţialǎ, ce-i drept, chiar deloc, dar mǎ amuzǎ şi încǎ nu am decis ce voi face. În acest semestru, unul dintre opţionalele disponibile este Psihologia Animalǎ. Da, da, exact. Existǎ o psihologie a animalelor, cred eu una interesantǎ, prin prisma cǎreia am putea înţelege anumite instincte şi nevoi umane. Lǎsând gluma la o parte şi aspectul peiorativ al integrǎrii omului în marea familie a animalelor, cred cǎ e important sǎ ne acceptǎm rǎdǎcinile şi ,,familia”. Suntem mamifere, deci animale. Faptul cǎ ne-am ridicat, prin raţiune, la un nivel superior nu ne-a scutit de influenţa instinctelor animalice, iar acest aspect are atât valenţe pozitive, cât şi negative.

   Dilema mea are legǎturǎ cu proiectul semestrial pe care ar fi indicat sǎ îl fac. ,,My pet” – observarea, analizarea, interpretarea comportamentului unui animǎluţ. Eu nu am un ,,pet”… Mǎ gândeam sǎ ,,împrumut” un puiuţ de câine, vreo 3 luni. Problema e cǎ l-aş îndrǎgi, sunt convinsǎ, şi mi-ar fi greu sǎ mǎ despart apoi de el. De asemenea, şi pentru animǎluţ ar fi traumatizant sǎ fie plimbat de ici colo. Asta e dilema mea.

   Gândindu-mǎ la animǎluţe, câini şi puiuţi simpatici, am rememorat animǎluţele din viaţa mea. Am ajuns la concluzia cǎ ,,Pufi” e o fiinţǎ importantǎ pentru mine. Hehe, da, am îndrǎgit 3 câini cu acest nume.

   1. Primul Pufi era un roşcǎţel blând care îmi suporta toanele de copil rǎsfǎţat. Era câinele bunicilor, evident. Foarte tolerant cu mine, dacǎ stau sǎ mǎ gândesc. Pǎrea un bǎtrânel înţelept ce priveşte lumea cu înţelegere şi drag. 

   2. Al doilea Pufi, botezat astfel în cinstea pǎrintelui/bunicului sǎu, a fost un orgolios. Avea o înfǎţisare identicǎ cu cea a primului Pufi, la fel de roşcat, însǎ nu era nici blând, nici tolerant. Energic, agitat, vioi şi, spre dezamǎgirea Luluţei, deloc prietenos. Dimpotrivǎ, cred cǎ detesta oamenii. M-am ales cu nişte muşcǎturi periculoase din partea dânsului, el nu ştia ce mult îl iubeam. Probabil aveam amintirea primului Pufi şi mi-era greu sǎ accept cǎ nu e indicat sǎ îi arǎt şi acestuia afecţiune când am eu chef. 

   3. Al treilea Pufi, a fost cel mai apropiat de sufletul meu. Aveam vreo 9 ani cam aşa. În perioada respectivǎ, mergeam pe timpul verii la o cabanǎ, în vârful munţilor, împreunǎ cu unchi, mǎtuşi, verişori. Cabana era cam singuraticǎ, pe o razǎ de… nu ştiu… câţiva kilometri, nu foarte mulţi. Într-o varǎ am avut un vizitator, un cǎţelus pufos, energic, prietenos, de o culoare gri-neagrǎ. Nu ştiam cui şi dacǎ aparţine cuiva. A rǎmas cu noi pe toatǎ perioada şederii noastre acolo. L-am botezat Pufi. L-am îndrǎgit toţi. Un verişor vroia sǎ îl aducǎ la Cluj, însǎ unchiul a spus cǎ e ,,câinele muntelui” şi nu avem dreptul sǎ îi schimbǎm mediul dupǎ bunul plac. Spre marea noastrǎ uimire, ni s-a alǎturat şi în urmǎtoarea varǎ, şi în urmǎtoarea, şi în urmǎtoarea… Intre timp, se fǎcuse mare. Nu mai era la fel de jucǎuş şi energic, dar pǎrea puternic şi stabil. Pufi avea cei mai blânzi ochi pe care i-am vǎzut vreodatǎ. Mereu. Era suficient sǎ îl privesc şi simţeam cum mǎ cuprinde liniştea. Poate e ciudat ca un câine, un animal, sǎ poatǎ influenţa starea de spirit a omului de lângǎ el… 

   Ultimul an în care a fost alǎturi de noi a fost unul trist. Mi-era destul de clar cǎ s-ar putea sǎ fie şi ultimul an. Pufi al nostru era plin de rǎni, unele cicatrizate, altele încǎ uşor sângerânde. Mi se pǎrea ciudat, dar vecinul nostru (cel de la 2-3km) spunea cǎ lupii sunt de vinǎ (şi mistreţii?). Deci Pufi nu avea stǎpân, unchiul avusese dreptate, era câinele muntelui. Mi-am dorit atunci atât de mult sǎ îl aduc la bunicii mei, dar mi-am amintit ce a spus unchiul. Avea dreptate… Nu aveam dreptul, cǎci nu era ,,my pet”, era un prieten.

   O altǎ fiinţǎ dragǎ a fost Cilly, un papagal (peruş?) jucǎuş şi poznaş. Era un mare cântǎreţ, mereu se afla în competiţie cu muzica ce încerca sǎ sune din boxe, dar nu avea loc de el. A! Mi-a fǎcut o gaurǎ simpaticǎ în perete, acolo unde se pune perdeaua, rezultatul fiind o bucatǎ de lemn cǎzutǎ peste unele lucruri, mai mult sau mai puţin importante.

   Acum nu mai am nici un animǎluţ drag. Poate doar Bobby, Bobişor… câinele Ancǎi. Da, el e simpatic, e şi gazdǎ bunǎ!! Poate îmi voi concepe proiectul în jurul lui. Nu ar fi exclus, dar asta ar presupune sǎ fiu mereu pe capul Ancǎi. Ştiu cǎ îi e dor de mine, dar la un moment dat se va sǎtura sǎ mǎ vadǎ cum îi analizez câinele :)) Deşi pare o idee mai bunǎ decât sǎ aduc acasǎ un hamster, şoricel. Nici peştii nu sunt o variantǎ prea fericitǎ, apare riscul stǎrii de somnolenţǎ pe parcursul studierii lor.

  

   Fiind la acest capitol, ultimul cǎţeluş simpatic cu care am interacţionat este cel de mai jos, botezat în bǎtaie de joc, de cǎtre verişorii mei, cu un nume care nu mai lasǎ loc de îndoieli: ,,Câine”. Se pare cǎ l-am şi desenat, cu un an înainte de ,,întâlnire”. Spirit anticipativ? 😀