>Cişmigiu et comp, G. Bǎjenaru

>   ,, Nu cunosc aşezarea tuturor liceelor din ţara noastră, dar nu cred să existe vreunul mai pitoresc şi mai ferme­cător încadrat ca liceul Lazăr, care este înconjurat din trei părţi de Cişmigiu, grădină cu reputaţia de a fi cea mai frumoasă şi cu cele mai variate specii botanice din Europa.
Cînd primăvara se hotărăşte să-şi facă popasul în Bucu­reşti, se opreşte în prima zi în grădina Cişmigiu.’’ Citind asta, un val de invidie simpaticǎ m-a cuprins. În Bucureşti am fost o singurǎ datǎ, în urmǎ cu 4 ani. Era frig, sfârşit de toamnǎ, decembrie, nu ningea. O amintire vie din Cişmigiu este prezenţa mirificǎ a unui individ, înfofolit într-o flanelǎ roz, care îşi plimba porcuşorul, la fel de roz. Îmi amintesc şi banca pe care am stat şi glumele rostite de profa de muzicǎ, pe un ton hazliu.
   Nu-i nimic, curând voi strǎbate aleile acestei imense grǎdini, într-o zi de primǎvǎrǎ, de aceastǎ datǎ.
Cişmigiu et comp poate fi, într-o mǎsurǎ mai mare sau mai micǎ, sertarul cu amintiri al elevului zglobiu dintotdeauna. La fel cum adultului Bǎjenaru, care-şi aşteaptǎ foştii colegi pentru reuniunea de clasǎ, locul în care se aflǎ îi declanşeazǎ atât de multe amintiri, la fel şi cititorul, printre rânduri, poate fi surprins alunecând în propriile-i amintiri de elev. Romanul nu este o capodoperǎ, dar ilustreazǎ atât de simplu, într-un mod amuzant şi eroic, întâmplǎri hazlii din viaţa de elev a lǎzǎriştilor. Întâmplarea face cǎ şi liceul meu a fost tot un Lazǎr, un Gheorghe Lazǎr, aşadar, am empatizat şi mai mult cu pǎţaniile naratorului.
   ,,Unul dintre cele mai frecvente obiceiuri ale şcolarilor este, desigur, acela de a-şi porecli profesorii. Aproape că nu există profesor care să nu fi primit vreo poreclă de-a lungul carierei sale.’’ Cât adevǎr în aceastǎ simplǎ frazǎ! Profesorii lǎzǎrişti erau cunoscuţi sub porecle precum Cioc, Barbǎ, Crǎcǎnel (!!!!), Tiranul, Barosanul, Tânǎrul, Attila, şi altele. Am râs copios când mama unui elev nedisciplinat, chematǎ fiind la şcoalǎ, s-a adresat politicos profesorului în cauzǎ cu formula ,,Domnule Crǎcǎnel, …” Nu m-am putut abţine sǎ nu îmi amintesc poreclele profesorilor mei, atât din gimnaziu, cât şi din liceu. I-am avut la catedrǎ, aşadar, pe Baba Zoo, Veioza, Sexu’, Zugravu, Buni, Spiriduş, Nafta şi mult apreciata Profa, a cǎrei materie sau al cǎrui nume nici mai trebuia menţionat. Când spuneam ,,profa”, ştia toatǎ lumea despre cine era vorba. A! Era sǎ uit de Mişu (la început mi se pǎrea lipsǎ de respect, dar aşa era cunoscut omul, ca ,,dom’ profesor Mişu”) şi de Holeleu – era numele lui real, însǎ o porecla mai bunǎ nici cǎ ar fi existat!
   Lectura a fost savuroasǎ, Bǎjenaru a reuşit sǎ atingǎ numeroase aspecte ale vieţii de elev, situaţii în care, la un moment dat sau altul, ne-am aflat toţi. Am admirat prietenia ce îi unea, modul în care se raportau unii la alţii în micul lor colectiv. Nu ştiu dacǎ pot spune acelaşi lucru despre foştii mei colegi.. Cei din Cişmigiu et comp nu se ,,trǎdau”, sub nici o formǎ, indiferent de posibilele consecinţe.
   ,,― Vă mai întreb, fiinţa lui Dumnezeu (asta era expresia peiorativă a lui Cioc), cine mi-a aruncat paltonul în cap? Dacă nu îmi răspundeţi imediat, vă elimin pe toţi pe două săptămîni şi e mai rău! (învǎţǎtoarea noastrǎ spunea: ,,Fiinţǎ, te desfiinţez!!!!)
Este de prisos să spun că vinovatul nu s-a ridicat şi nici n-a fost trădat de cei care-l ştiau. Noica însuşi, dacă l-ar fi cunoscut, nu l-ar fi spus, pentru că orice răfuială se făcea în familie şi n-am înţeles niciodată, pentru nimic în lume, să-l lăsăm pe vreun coleg, oricare ar fi fost acela, să cadă în ghearele răzbunătoare ale „zeilor didactici”.
   Simpatice erau şi rǎspunsurile oferite profesorilor, de cǎtre Chiorul, unul dintre lǎzǎrişti. Trebuie sǎ recunosc cǎ era spiritual personajul, în toatǎ splendoarea ignoranţei sale.
   ,,― Da. Ostrogoţii n-au năvălit singuri…
     ― Aşa! îl întrerupse satisfăcut profesorul.
    ― Ei, continuă Chiorul apăsat, au năvălit împreună cu nevestele lor!’’
   Ce mi s-a pǎrut interesant şi oarecum plǎcut este moda printre adolescenţii acelor ani a poeziilor de dragoste, creaţii presupuse a fi personale şi originale. Bǎjenaru îşi asumase, vrând nevrând, acest rol de poet anonim şi discret, scriind poezii de dragoste pe bandǎ rulantǎ în locul colegilor şi prietenilor lui, pentru iubitele acestora. Proastǎ treabǎ! Deşi o dovadǎ de iubire supra-estimatǎ, parcǎ aş prefera aceastǎ modǎ în locul pieselor dedicate pe Taraf Tv, cu vorbe de duh agramate şi limbaj semi-vulgar. Da, parcǎ aş prefera-o de zece mii de ori în locul celei de care aminteam.
   Statutul sǎu de poet ia o întorsǎturǎ hazlie în momentul în care se decide sǎ îi facǎ o farsǎ unui coleg:
   ,,― Cu mine vorbeşti?!
     ― Cu tine, cu cine vrei să vorbesc? Să-mi dai socoteală! Te nenorocesc în bătaie, papugiule! Îmi faci poezii cu abţibilduri, de iese că fata pe care-o iubesc eu e o gîscă, ai?”
   A fost o lecturǎ extrem de relaxantǎ, reconfortantǎ, amuzantǎ. Nu tânjesc dupǎ anii de liceu, nu îi regret, nici nu mi-e dor de ei, însǎ amintirile lui Bǎjenaru mi-au creat acea atmosferǎ în care grijile nu îşi au locul, în care consecinţele nu sunt niciodatǎ prea înfricoşǎtoare, în care libertatea e la ea acasǎ. M-am amuzat alǎturi de lǎzǎriştii din Cişmigiu, retrǎind totodatǎ atât de multe clipe dragi.
   Apoi, cineva l-a trezit din visare pe Bǎjenaru. Odatǎ cu asta, am auzit printre amintiri o voce joasǎ, de bas, care mǎ întreba: da’ ce faci copilu?  🙂

P.S  Mulţumirile de rigoare pentru recomandare se îndreaptǎ cǎtre Standdowncafe  😀