>Amnezia copilǎriei

Standard

>

sursa foto
   Totul a pornit de la amintirile din Miscellaneousărie, când mǎ gândeam sǎ preiau leapşa, cǎci subiectul mi-e drag. Şi pentru cǎ un eveniment conduce la un altul, iar un gând conduce la un amalgam de gânduri, m-am împiedicat de tema principalǎ a lepşei (primele amintiri – cele mai timpurii amintiri din copilǎrie) tocmai în biblia psihologiei, o introducere în psihologie de cam o mie de pagini, o carte absolut superbǎ de altfel.
   Fenomenul care mi-a atras atenţia se numeşte ,,amnezia copilǎriei”. Toţi avem amintiri din copilǎrie, evenimente mai mult sau mai puţin importante, dar se pare cǎ existǎ o limitǎ comunǎ în ceea ce priveşte vârsta de la care ne amintim toate aceste evenimente. Aşadar, memoria nu ajutǎ prea mult în cazul evenimentelor petrecute în primii trei ani de viaţǎ. Aproape nimeni nu îşi poate aminti cu precizie aceastǎ perioadǎ. E un fapt banal, cu toţii suntem conştienţi de el. Însǎ mi-a stârnit curiozitatea. De ce nu ne amintim cu aceeaşi precizie ?
   Citind, am descoperit una dintre cauze, una mai concretǎ. Este vorba de o imaturitate a hipocampului – o regiune a creierului extrem de importantǎ pentru stocarea amintirilor. O altǎ cauzǎ ar fi deficitul de a codifica informaţia – probabil e vorba şi de faptul cǎ limbajul – care are un rol important în organizarea gândurilor şi amintirilor – este insuficient dezvoltat. De asemenea, în primii ani de viaţǎ, nici conceptul de sine nu prea existǎ.
   Nenea Freud a semnalat parcǎ primul acest fenomen sau, cel puţin, e cel care i-a acordat o atenţie mai sporitǎ. Nu dezvolt teoria lui, insa ideea e cǎ, dupǎ el, amintirile din aceastǎ perioadǎ sunt concentrate în jurul celor traumatice, care vor fi reprimate şi vor deveni inaccesibile conştiinţei. 
   Probabil are dreptate, cǎci printre primele amintiri (nu ştiu dacǎ le pot numi aşa, fiind mai degrabǎ un fel imagini aparent disparate) sunt tocmai câteva cu naturǎ ,,traumaticǎ”.
1. Prima mea amintire are legǎturǎ cu Flo, unchiul meu preferat (tatǎl lui Liviuţ, cǎ tot vǎ povesteam de el). El a locuit la noi o perioadǎ, când încǎ era în liceu. Aproximativ, aveam un an, un an şi jumǎtate. El mǎ ţinea în braţe, cǎci eu întindeam mâna spre bec. Sicronizarea a fost ,,bunǎ”, becul s-a ars şi a fǎcut ,,poc”. Eu am perceput ca fiind un ,,boom!!!!!!!”. Amintirea, dupǎ cum ziceam, e doar o succesiune de douǎ imagini, una cu profilul lui Flo care mǎ ţinea în braţe, alta cu o mânuţǎ întinsǎ spre o luminǎ care ulterior s-a stins.
2. A doua amintire este cu un bebel de câteva luni. Îmi amintesc cǎ o ţineam în braţe şi îi cântam (ulterior am aflat cǎ nu o ţineam eu singurǎ în braţe, evident, eram prea micǎ. O ţinea o mǎtuşǎ, dar mǎ pǎcǎlea cǎ eu deţin controlul. Mi se pǎrea mie ceva în neregulǎ la imaginea asta). Tot legat de acest bebel, o a doua imagine corelatǎ este cea a unor oameni agitaţi şi speriaţi, e o imagine de jos în sus, le vǎd picioarele mai bine. Vocea bunicii ,,Lavinia! Lavinia…”  şi alte cuvinte pe care nu le descifrez.
   Mereu m-am întrebat cine a fost bebeluşul şi de ce nu i-am mai putut cânta apoi. Abia pe la 10 ani am aflat cǎ Lavinia era surioara unor actuali verişori, surioarǎ pe care ei nu au avut ocazia sǎ o cunoascǎ.
3. A treia amintire e comicǎ şi tipicǎ. Vǎd masa şi un colţ al unei broderii. Trag de colţ şi mǎ trezesc cu un obiect greu pe mine şi ceva umed şi rece (era o vazǎ cu flori şi apǎ, evident)
Ar mai fi şi alte amintiri-imagini, însǎ acestea sunt primele trei care îmi vin în minte şi despre care ştiu sigur cǎ s-au întâmplat în primii trei ani de viaţǎ (primii doi, mai exact).
Mi se pare un fenomen interesant, cine ştie ce secrete minunate am omis, reprimându-le undeva departe în inconştient.
Sunt o ciudatǎ cǎ am aceste amintiri? Aveţi şi voi astfel de amintiri din primii ani de viaţǎ? Ţin sǎ corectez termenul de amintiri cu cel de imagini-amintiri, cǎci asta sunt, de fapt, pentru mine. 

7 responses »

  1. >Zi merci ca nu mai tii minte toate minciunile pe care ti le-au turnat parintii cand erai mica :)Eu am o amintire de la camin cand negociam cu vecina de pat sa-mi arate anumite zone ale corpului, la schimb evident, ca eu n-am fost niciodata egoist. Trauma e probabil ca am fost descoperiti :)Mai am o amintire cu un var ceva, care ma ducea la gradinita ca a stat la noi o perioada. Omul asta spunea cele mai tari bancuri cu nebuni: "Doctorul deseneaza o linie cu creta pe asfalt si le zice la nebuni, cine trece e liber. Toti au incercat sa treaca pe sub ea!" Cum ziceam, copiii sunt batuti in cap🙂

    Apreciază

  2. >@Dex:))))) Nu ai avut noroc la treaba cu vecina de pat :)) Observi cat de intuitivi sunt copiii ? Stia dexutu ceva, chiar daca nu isi dadea el bine seama ce. Ai mei nu mi-au turnat prea multe minciuni, ca nu au avut ocazia. Dar au facut-o bunicii, pe ei ii iert, ca mai degraba au omis adevaruri greu de inteles, decat sa ma minta. Si dexutu era perspicace si intelegea bancurile cu nebuni?🙂

    Apreciază

  3. >hmm, interesant. niciodata nu mi s-a parut interesant sa sap in amintiri … mereu am trait dupa ideea ca esenta trecutului exista-n prezent si detaliile nu mai conteaza (fiindca oricum nu mai pot fi schimbate). deobicei imi amintesc faze din trecut la actiunea unui trigger. de exemplu acum imi amintesc c-am scris la istorie o lucrare foarte detaliata, descriind cu amanunte toate evenimentele istorice dintr-o perioada … da' evitand sa precizez vreo data, chestie pe care profu (sau profa?) mi-a si reprosat-o prompt. niciodata n-am retinut anii din istorie, mi se parea informatie inutile … importanta fiind (pentru mine) doar ordinea evenimentelor, nu data exacta. asa ca nu am amintiri din astea (descrise de tine), am doar sinteze si concluzii …

    Apreciază

  4. >@INTJ Interesant modul tau de raportare la amintiri🙂 Mie mi se pare interesant sa ,,sap" prin ele datorita faptului ca toate evenimentele respective au condus la ceea ce sunt azi. Iar eu vreau sa inteleg! Si mereu mi-a placut relatia cauza-efect. Mie imi plac detaliile, caci unele sunt cruciale chiar, si, desi nimic din trecut nu poate fi schimbat, poate fi inteles si, asa cum spuneai si tu, pot fi trase anumite concluzii. Cam toate amintirile revin la actiunea unui trigger… cred. Nu? Adica, nu stiu nici o persoana care, indiferent de ora/zi poate sa isi prezinte amintirile in ordine cronologica, cu exactitate si claritate, de la 1 an pana in prezent. De obicei, amintirile vin random. Zilele trecute m-am impiedicat de un cablu si mi-am amintit o boacana din clasa a treia🙂 Anii la istorie.. evident e mai important sa cunosti evenimentul, cu toate aspectele lui, decat momentul exact. Anul, cred eu, e important sa il stii cu aproximatie – adica, e importanta incadrarea in timp pentru a intelege pe deplin un eveniment (societatea difera de la o perioada la alta). Aici deja tine si de cat de fixist era profu'🙂 Unii nu pot sa lase programa aia din mana si le inhiba copiilor abilitatile, inclinatiile, din pacate.

    Apreciază

  5. >@Colorblisseu, asa cum sunt acum, sunt efectul trecutului … si cum nu am probleme vis a vis de cum sunt acum, cauza nu mi se mai pare importanta. daca mi-au scapat in trecut detalii, ele nu aveau importanta in contextul de atunci … iar daca as putea da timpul inapoi, as ajunge in acelasi context si mi-ar scapa din nou … deci: imho nu conteaza. intr-un fel as spune ca tu te urci in sus, cu pauze in care te asiguri ca treapta de sub picioarele tale e solida (comparand fiecare treapta cu celelalte trepte din urma) … eu ma urc in sus cu nerabdare, cu privirea mereu inainte, abia asteptand sa ajung la urmatoarea treapta (ca doar la restu' am fost deja, nimic nou acolo). :)am intalnit si oameni care se pot aseza si iti pot povesti in ordine cronologica viata lor … mie personal mi-e imposibil sa fac asta. nu am nici un fel de jurnal al evenimentelor din trecut si cum am renuntat de multi ani sa ma mai las inrobit de ceas … timpul e ceva destul de relativ pentru mine.

    Apreciază

  6. >@INTJSi totusi, nu esti curios de ce esti asa cum esti acum ?🙂 Grozava comparatia intre modurile noastre de a urca treptele. Cam asta fac, probabil, evident ca nu in mod constant. Nici sa traiesc ancorata in trecut nu imi place, trebuie mentinut un echilibru sanatos intre trecut-prezent-viitor. Cel mai important este prezentul, daca ne inclinam balanta inspre ieri sau maine, trebuie pastrat un echilibru si revenirea e neaparata🙂 Stiu atat de multi oameni care traiesc in trecut, si atat de multi care traiesc in viitor (facandu-si griji pentru ceea ce nu s-a intamplat inca, sau facandu-si planuri insa uitand sa actioneze in prezent)Daca ai reusit sa evadezi din robia ceasului, nu pot decat sa te invidiez😛

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s