>Eminescu..

>

   Deşi în grabǎ, mi-am fǎcut timp sǎ recitesc unele poezii eminesciene. Nu am fost niciodatǎ o fanǎ a poeziilor, am preferat mereu proza, iar în viziunea mea, Lucian Blaga este acel poet. Deşi, încǎ nu am citit poeziile lui Nichita Stǎnescu de exemplu. Imi voi face timp pentru toţi.

   Nu ştiu dacǎ am vreo poezie preferatǎ dintre cele scrise de Eminescu. Poate   ,,La steaua’’, ,,Si dacǎ…’’ sau ,,Scrisoarea I’’. Stiu sigur cǎ m-au impresionat diverse strofe sau versuri, rupte oarecum din contextul poeziei, iar acum, recitindu-i poeziile mǎ simt cuprinsǎ de admiraţie. Sub pretextul aniversǎrii marelui poet (da, clişeu, însǎ chiar îl consider un mare poet), profit cu întârziere şi îmi notez acele versuri din poeziile sale care mi-au plǎcut de-a lungul timpului. Trebuia sǎ fac asta mai demult, însǎ nu e prea târziu nici acum…

*Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci

Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci

…………

Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,

Universul fără margini e în degetul lui mic

……………..

Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l

Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…

Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,

E stăpânul fără margini peste marginile lumii…

……………

In acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul

Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată

…………

Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,

Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric…

……………..

Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale

Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale –

Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina

Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,

Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt

Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;

Toate micile mizerii unui suflet chinuit

Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

………………..

Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii

Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii! (Scrisoarea I)

*Iar în lumea cea comună a visa e un pericul,

Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul. (Scrisoarea II)

*De treci codri de aramă, de departe vezi albind

Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint. (Cǎlin)

*Când însuşi glasul gândurilor tace,

Mă-ngână cântul unei dulci evlavii,

Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?

Din neguri reci plutind te vei desface?  (Când însuşi glasul)

*Ah! atuncea ţi se pare

Că pe cap îţi cade cerul:

Unde vei găsi cuvântul

Ce exprimă adevărul? (Criticilor mei)

*Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,

Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.

Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,

Redeşteptând în faţă-mi trecutele nimicuri; (Departe sunt de tine)

*Râul sfânt ne povesteşte cu-ale undelor lui gure

De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure,

Sufletul se-mbată-n visuri care-alunecă în zbor. (Egipetul)

*Toate-s praf… Lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi. (Epigonii, vers final)

*Căci aceloraşi mijloace

Se supun câte există,

Şi de mii de ani încoace

Lumea-i veselă şi tristă;

Alte măşti, aceeaşi piesă,

Alte guri, aceeaşi gamă,

Amăgit atât de-adese

Nu spera şi nu ai teamă. (Glossǎ)

*Religia – o frază de dânşii inventată

Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,

Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,

După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,

Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?

…………………………………..

Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte,

Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi

Oricât ai drege-n lume – atunci te oboseşte

Eterna alergare… ş-un gând te-ademeneşte:

Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.” (Impǎrat şi proletar)

*Pe negre viţele-i de păr

Coroana-i arde pare,

Venea plutind în adevăr

Scăldat în foc de soare.

…..

Un cer de stele dedesubt,

Deasupra-i cer de stele –

Părea un fulger ne’ntrerupt

Rătăcitor prin ele.

…

Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaşte,

Şi vremea-ncearcă în zadar

Din goluri a se naşte.    (Luceafǎrul)

*Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură

Încet repovestită de o străină gură,

Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.

Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost

De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult

Ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult. (Melancolie)

*O, moartea e-un chaos, o mare de stele,

Când viaţa-i o baltă de vise rebele;

O, moartea-i un secol cu sori înflorit,

Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât. (Mortua est!)

*Tu trebuia să te cuprinzi

De acel farmec sfânt

Şi noaptea candelă s-aprinzi

Iubirii pe pământ. (Pe lângǎ plopii fǎrǎ soţ)