>Conversaţii

>

   Uneori devine obositor sǎ port mǎşti împotriva voinţei mele. De ce o fi asa terifiant şi dificil sǎ fiu eu şi în public ? Zi de zi, societatea îmi demonstreazǎ cǎ nu pot sǎ o domin, cǎ frâiele comportamentului meu sunt strâns legate de propriile-i mofturi. Viaţa socialǎ, diversele anturaje, numeroasele interacţiuni îmi calcǎ pe fiinţǎ adesea. Convenţiile sociale mǎ înnebunesc uneori, iar eu plec fruntea cu umilinţǎ. Si mǎ satur, din când în când. Atunci devin morocǎnoasǎ şi nu mai zâmbesc convenţional şi politicos cunoscuţilor. Nu îmi mai mijesc ochii pe stradǎ pentru a nu rata vreun cunoscut şi a nu-l face sǎ se simtǎ prost. Las miopia sǎ punǎ un val de ceaţǎ între mine şi… tot. Imi îmbrǎţisez atunci adevǎrata naturǎ de om introvertit. Cǎci aşa sunt, introvertitǎ.

   Dar m-au învǎţat cǎ e nepoliticos sǎ taci ca mutu’ şi sǎ ignori persoanele din jurul tǎu. Doar cǎ eu nu am ignorat niciodatǎ oamenii din jur, îmi plǎcea doar sǎ îi studiez subtil. Sǎ ascult ce vorbesc, sǎ le observ gesturile, ticurile, zâmbetele. Sǎ încerc sǎ ghicesc ce se ascunde dincolo de mascǎ. Toţi avem mǎşti. Suntem copilul cuiva, prietenul cuiva, colegul cuiva, nepotul cuiva, vecinul cuiva, spaima cuiva, iubirea cuiva. Ne comportǎm adecvat situaţiilor, uneori fǎrǎ sǎ ne întrebǎm care sunt acele trǎsǎturi comune regǎsite în fiecare mascǎ. Eu cum sunt cu adevǎrat ? Tu cum esti ?

    Nu sunt o persoanǎ sociabilǎ, ştiu asta.. Cel puţin nu în sensul convenţional. Nu ştiu sǎ intru în vorbǎ cu oamenii, nu ştiu sǎ discut despre vreme, despre situaţii de moment, nu suport sǎ emit constatǎri evidente, doar pentru a acoperi pauzele stânjenitoare. Nu ştiu sǎ pun întrebǎri introductive, nu reţin numele oamenilor pe care abia i-am întâlnit. Nu ştiu sǎ întreţin conversaţii de complezanţǎ. Nu ştiu sǎ dau replici ,,cool” la glume deplasate sau la pseudoglume. Nu ţin pasul cu acele conversaţii lipsite de esenţǎ, deşi mǎ strǎdui. Mintea mea se îndepǎrteazǎ încet de discuţie şi îşi diseacǎ propriile-i interese.

    Totuşi, în ultimii ani, m-am prefǎcut adesea cǎ mǎ pricep la toate aceste aspecte. Mǎ simt falsǎ atunci, mǎ simt o ipocritǎ sau o copie nereuşitǎ a propriei mele persoane. De ce trebuie sǎ acoperim toate pauzele ? De ce ? Liniştea şi tǎcerea îşi au farmecul lor. Am experimentat azi o pauzǎ deloc stânjenitoare într-o conversaţie care, pânǎ atunci, a fost pe placul meu. Dupǎ o discuţie neîntreruptǎ timp de aproape douǎ ore cu un relativ strǎin, pauza a fost mai mult decât binevenitǎ. E frumos sǎ nu simţi presiunea stupidǎ de a spune ceva.

    Am rǎmas cu nedumerirea faptului cǎ oamenii simt obligaţia de a spune ceva chiar şi atunci când nu au nimic sǎ-şi spunǎ. M-am simţit mai aproape de propria-mi persoanǎ azi. Uneori aş vrea ca numǎrul persoanelor în preajma cǎrora mǎ simt eu cu adevǎrat sǎ creascǎ.

    Mǎ întristeazǎ gândul cǎ nu ne cunoaştem unii pe alţii cu adevǎrat. Continuǎm sǎ purtǎm politicoşi mǎştile sociale, ne construim un personaj pe care îl afişǎm pe scenǎ, uneori coincide cu propriul nostru eu, alteori ne îndepǎrtǎm periculos de el. Ar fi frumos sǎ dǎm machiajul jos